Parfumar (fragment)

Pentru cineva venit dintr-un oraș de provincie, Timișoara era o cu totul altă planetă. Luminile orașului erau calde și blânde, nu reci și chioare, totul părea altfel, oamenii, copacii, parcurile, băncile, străzile, magazinele, blocurile, chioșcurile de ziare, tramvaiele, librăriile, restaurantele, piețele. Nu trăise o poveste de dragoste cu citadela mult visată a oltenilor, privirile lor nu se întâlniseră, deși se gândea adesea ce turnură ar fi luat destinul său dacă ar fi mers aici la universitate. Sora mai mică a acestui oraș de legendă de unde pornise Revoluția în acel decembrie însângerat, Lugojul, îi picase însă cu tronc, va rătăci mulți ani ca Ulise pe malurile sale. S-a întâmplat să trăiască aici, la Timișoara, epifania Parfumului. Era o parfumerie așa cum doar în orașele mari puteai întâlni. Expuse în vitrine, parfumuri de toate formele și culorile, ape de toaletă, ape de parfum, mirabila apă de colonie, note florale, lemnoase, orientale, citrice, primăvăratice, tomnatice, estivale, invernale, parfumuri puternice, carnale, esențe suave, angelice, molecule ce pluteau în acea zi siderală ca centura de asteroizi dintre orbitele planetelor Marte și Jupiter, supernove olfactive mai strălucitoare decât o întreagă galaxie. 

Zestrea lui de parfumar cuprindea între notele de vârf cămășile albe apretate ale mamei; curcubeul de plastilină, care îl ducea cu gândul la imageria fantastică din cântecul „Lucy in the sky with diamonds” interpretat de Beatles: „Picture yourself on a train in a station / With plasticine porters with looking glass ties / Suddenly someone is there at the turnstile / The girl with the kaleidoscope eyes”; călimara cu cerneală albastră chinezească „Hero”; caietele de dictando; buretele îmbibat cu apă și praf de cretă de la școală; cutia rotundă cu lipici pelicanol, cu lingurița de plastic adăpostită într-un spațiu separat, cu care nu reușea niciodată să lipească ceva oricât s-ar fi chinuit, pentru că se întărea rapid și se dezlipea apoi; celebra cremă nemțească „Nivea” în cutie metalică rotundă; spuma de baie Badedas cu extract de castane, nu comestibile, ci acelea ale castanului sălbatic sau porcesc, pe care bunicul lui îi plantase în curtea școlii, cu portul lor regal, maiestuos, și fructele sferice, cu coaja tare, cafenie, protejate de un înveliș verde, țepos ca un arici de mare; șamponul de urzică de la Farmec și pliculețele acelea ca niște perinițe cu șampon verde sau portocaliu Larex; izul creioanelor proaspăt ascuțite – miros pe care avea să-l regăsească peste ani în vinurile franțuzești de Pauillac, și nu numai; mirosul rece al strungului de la școală și al sălii de atelier; săpunurile Fa și spray-urile Rexona și Impulse din șifoniere – cele din urmă viu colorate, cu femei frumoase, coafate, zâmbind în medalioanele din centrul tubului de aluminiu; perdelele proaspăt spălate, fluide și transparente, cu geometria lor infinită, ce atârnau la geam și încețoșau lumea de afară; magazinul de mercerie din Turnu Severin, cu diferite țesături, în game variate de culori, imprimeuri și decoruri, de la metraje de dantelă, mătase, voal, tafta și brocart până la căptușeală, vatelină, tapițerie și tul, precum și accesorii, mai ales ace, ață, copci, panglici, dantele și nasturi; boabele verzi de cafea prăjite acasă, în cuptorul de la aragaz, de către vecina de garsonieră de mirosea întreg cartierul; crema de zahăr ars a mamei; mirosul portocalelor și al bananelor verzi, cocoțate pe șifoniere, ce se coceau pe ziare, pe care le mânca o dată pe an; mirosul dulce, de vanilină al fixativelor de păr; lavanda din loțiunea după ras a nașului său, care avea apartament cu patru camere; izul terifiant de motorină de pe degetele înmuiate ale doamnei Ghița când îi trata de amigdalite; cantinele din taberele școlare, cu gustul lor de pâine cu margarină și dulceață și ceai negru; deodorantele „Denim”, „Brut” și „Axe” Africa, ultimul apărut în ’95, în primul lui an de liceu, cu care se parfumau în draci după orele de sport de la Liceul „Traian”; prima lui loțiune după ras de calitate, Daniel Hechter, cu sticla ambrată, ambalată într-o cutie în culorile asfințitului, cu linii colorate, verticale, ca un covor țesut la război, și un chenar în mijloc verde închis amintind de culoarea uniformei bunicului pădurar, cu scris alb italic Caractère – vocala e primind accent grav când este urmată de o silabă care conține un e mut, ca în poème, cum îi învăța profesoara de limba franceză – pe care plătise nu știu câte alocații. O loțiune mai degrabă potrivită unui om matur și nu unui adolescent, dar prea puțin știa el atunci despre farmecul parfumurilor, cum prea puține știa despre viață în general. Tot acolo în magazinul de cosmetice de pe strada Smârdan văzuse pentru întâia oară apa de colonie Aqua di Parma în cutia cilindrică galbenă. 

Mirosul și gustul joacă hora simțurilor, astfel că mai erau napolitanele spirale cu fel de fel de arome; sucul „Tropicana”, pe care-l sorbea cu paiul direct din pungă; gumele de mestecat în formă de bile în șirag și cele în formă de țigară din „Piața Sârbilor”; gustul metalic de după un pahar de suc la dozator TEC cu aromă de struguri sau cola; ciocolata cu lapte „Kiss” umplută cu spumă de căpșuni sau banane; guma turcească „Turbo”, care venea cu abțibilduri cu mașini de colecționat, avea zece ani pe atunci și mergea afară în fața blocului să schimbe dublurile cu altcineva sau să mai cumpere vreo două-trei gume să vadă ce surprize îi mai pică și îi aprind imaginația: futuristele Isdera Spyder și Imperator, cu oglinda retrovizoare pe acoperiș ca un periscop, născute din ambiția lui Eberhard Schulz, care reușise performanța ca mașina făcută din bucăți în garajul casei sale să atingă 315 kmh, mai rapidă decât consacratele Ford GT40 și Lamborghini Miura, obținuse astfel un loc de muncă la Porche deși nu își terminase studiile, în timpul liber visând la cum ar arăta un clasic Mercedes-Benz 300 SL în haine moderne, întreprindere îndrăzneață când vorbim despre cel mai celebru automobil german din toate timpurile, o legendă pe roți lansată în 1954, cu portierele care se deschideau în sus ca aripile de pescăruș; faimosul Lamborghini Countach, una dintre mașinile-emblemă ale anilor ’80, cu celebrele uși „lambo”, ideea ingenioasă de deschidere verticală a ușilor-foarfece, precum și frățiorul la fel de celebru Diablo; Tyrell P34, singura mașină cu șase roți care câștigase o cursă de Formula 1, în 1976; prototipul Kodiak F1, unicul produs, cu motor Chevy de 5.7 litri dispus în V cu opt cilindri, apărut la Salonul Auto de la Frankfurt în 1983, cu un preț exorbitant de o sută nouăzeci de mii de mărci germane, cu aceeași bani unul ar fi cumpărat mai degrabă un Porche 959 sau un Ferrari F40; Lotus Esprit, una dintre cele mai de succes și mai longevive supercar, produsă din 1976 până în 2004, născut în 1972 ca și concept în imaginația lui Giorgetto Giugiaro, și expus la Salonul de la Torino – alături de Maserati Boomerang – , lansat trei ani mai târziu, dar reușind să intre în elită abia în 1980 prin Lotus Essex (Turbo Esprit), popularizată mai ales de filmele cu James Bond „Spionul care mă iubea” – când rămăseseră muți când mașina plonjase în apă și, la o simplă apăsare a butonului, se transformase în submarin – și „Doar pentru ochii tăi”, agentul 007 fiind interpretat de Roger Moore;  mașina sportivă austriacă Ledl, cu botul ca de rață; Albar Sonic; Chevrolet Corvette; Rolls Royce Silver; Porche 959; Shelby Cobra 427 Roadster, cu șasiul tubular și monstruosul motor Ford de șapte litri dispus în V cu opt cilindri;  TVR 420; Vector W2 Twin Turbo, născut sub soarele dogoritor ala Californiei în 1990, cu un design inspirat de Alfa Romeo Carabo, care reușise să zguduie din temelii lumea automobilistică prin tehnologiile aerospațiale futuriste, cu șasiu din fibră de carbon și Kevlar, motor de șase litri dispus transversal în V8 din care goneau herghelii de 625 de cai putere, cu bord asemănător cu al avioanelor de vânătoare; Porche 911 Turbo cabriolet; Panther Solo; De Tomaso Mangusta, cu designul agresiv marca legendarului Giorgetto Giugiaro, cu care fondatorul îl tachina pe Carroll Shelby, contractat pentru programul Cobra al gigantului auto american Ford, spunându-i că mangusta e singurul animal care poate omorî o cobră, precum și Pantera, un mariaj fericit Ford-De Tomaso; Aston Martin Lagonda; Mercedes C-112; Jaguar E-type, cea mai frumoasă mașină construită vreodată în opinia lui Enzo Ferrari; Ferarri GTS Turbo și, mai ales, Testarossa, perfecțiunea întruchipată; jeleurile gumate chinezești „Cough”, din mentol și eucalipt, tăvălite prin zahăr, ambalate într-o cutie metalică rotundă și verde, eficiente în respirație și desfundarea nasului; ciocolata cu cremă de coniac și vișinele trase prin ciocolată; praful de oranjadă dulce și acrișoară, turnat direct pe limbă și consumat ca atare; sifonăriile din fiecare cartier,  cu mașinăriile lor fascinante, cu curele, pistoane și cadrane, desprinse parcă dintr-un film SF apocaliptic, unde încărca sifoanele pentru șprițurile familiei și sucurile din siropuri; bomboanele de fructe „Silvana”; drajeurile de ciocolată cu lapte „Bonibon”, M&M’s acelor timpuri, împachetate într-un tub mic de carton alb cu buline colorate și capac galben; biscuiții cu bezea și aromă de cocos „Eti Puf”; jeleurile „Jelibon”, în diferite forme precum ursuleți și sticle de cola; acadelele „Topitop”; caramelele „Maoam” cu arome de căpșuni, cireșe, cola, portocale și lămâie; Kinder Surprise, unul dintre cele mai râvnite dulciuri, datorită jucăriei din interior și cojițelor de ciocolată foarte gustoasă; crema tartinabilă cu cacao, alune de pădure și lapte „Finetti” în cutiile mici de forma inimii; regina ciocolăților, cea sârbească „Cipiripi”, cu veverița hazlie pe ambalaj; napolitanele „Dănuț” cu glazură de ciocolată și cremă de alune; creveții – un fel de-a spune, de fapt niște discuri uscate făcute dintr-o pastă din făină de tapioca și creveți uscați, prăjiți în ulei încins până ce se umflau, care se importau pe acele vremuri din Vietnam și China – pe care mama lui îi gătea clienților la restaurantul „Doi colonei” din Crihala, sub privirile sale uimite de subita transformare a insipidelor rondele; crenvurștii opăriți; mirosul de slană râncedă al arahidelor pe care le cumpăra la kilogram de la patiserie; fructul kiwi, cu miezul verde, cărnos, acrișor și cu coaja pufoasă, verde-maronie, venit parcă de pe altă planetă în cadourile trimise de unchiul său Florian aflat la muncă în Grecia.  

Notele de mijloc erau dominate de aroma pâinii de vatră, a colacilor și a cozonacilor calzi umpluți cu mac, cu nuci și cu rahat din sărbătorile de peste an; de scoverzile din aluat de pâine mari cât clătitele dar mult mai groase ale mamei Nuța sau mamaiei Vergica, care îl răsfățau una mai mult decât cealaltă, pe care le mânca cu brânză și cu roșii din grădină, roșii mari cât o inimă de bou, chiar așa le și zicea, diforme și strâmbe, din care mușca cu poftă, dulci și gustoase, cu zeama scurgându-i-se pe bărbie și pe degete; de gogoșile Mihaelei a lui Crinu și parfumul suav al aluatului lăsat la dospit în postava de lemn, pe care îl întindea precum o foaie cu făcălețul, apoi lua paharul și tăia cercuri de dimensiuni egale, le prăjea în ulei mult și le scotea din cratița încinsă cu andreaua, perfect rotunde și umflate, și le pudra cu zahăr ori le umplea cu dulcețuri; de mirosul plăcut al tulpinii și frunzelor roșiilor și al vrejului castraveților din grădină; de drojdia de bere; de florile de soc din lunca Firizului și parfumul îmbătător al socatei; de ciorchinii florilor de salcâm pe care-i mânca precum strugurii; de cireșele mici, negre, dulce-amărui din curtea școlii; de corcodușele galbene, roșii și albastre ce le îndulceau zilele de vară când hălăduiau până ce leșinau de foame; de parfumul strugurilor copți din vie și al celor stafidiți de prin podurile caselor; de căpșunile sălbatice din poienile Patroanei, fragii de pe marginea drumurilor de pe Valea Coșuștei și zmeura din care nea Sever făcea un vin dulce, parfumat, zmeură adunată cu frica-n sân în desișurile pline de fructe de pădure de la Crivelnic unde urșii se hrăneau spre sfârșitul verilor toride, urmele lor fiind prezente peste tot; de fagurii de miere din stupii lui Victor; de pomana porcului sacrificat ritualic de Crăciun, când se trezeau dis-de-dimineață să vadă cum bărbații familiei taie porcul, îl pârlesc la foc potrivit, îl tranșează, și le dau lor bășica porcului, s-o umfle și să se joace prin curte până se sparge, iar femeile pregăteau pomana porcului, așezau pe masă raina cu pecie fragedă, răsturnau pe tocător mămăliga aburindă, o feliau cu ața și umpleau carafele cu vin din damigene pecetluite cu smoală; de caltaboșii făcuți din măruntaie de porc amestecate cu orez și de jumări, resturile rezultate din topirea slăninii, a osânzei și a seului; de fumul rumegușului când tata Niță afuma cârnații, șunca și slăninile deasupra vetrei, agățând carnea la înălțime, pe cârlige metalice sau pe bețe din lemn; de parfumul „osânzatelor”, umplute cu gem sau cu rahat și încoronate de o nucă, ce arătau ca niște cărticele odată coapte, pudrate bine de tot cu zahăr pudră cât timp erau încă fierbinți, o prăjitură clasică de iarnă, din aluat cu osânză – grăsimea din abdomenul porcului ce învelește intestinele – , ce mai chin să cureți osânza, care avea pielițe ca un pergament, și fire, si firișoare, pusă pe o scândură, rasă cu cuțitul și, odată curățată, măcinată prin mașina de tocat stacojie ca un rac fiert „Flacăra”, pe discul cu găurelele cele mai mici; de cornulețele cu nucă și rahat sau magiun, foarte fragede și gustoase; de boabele de piper aromatizând țuica ce fierbea în ibricul emailat pe ochiul cel mic al sobei de teracotă cu plită de fontă până când dădea în clocot iar dragonul alcoolului se trezea din amorțeală și începea să arunce flăcări albastre; de mirosul satului iarna, când toate soiurile de lemn trosneau în sobele caselor, coșurile înălțând zmeie de fum deasupra satului, parfumând aerul cu miresme de lemn ars de stejar, de fag, de carpen, de frasin, de mesteacăn, de arin și de salcâm;  de aroma lubeniței reci în serile arzătoare de vară din tinda casei de la țară; de mirosul fânului din pod când Niță se încăpățânase să doarmă acolo, luase duna și se urcase în pod, el ținându-se scai, până când au dat amândoi bir cu fugiții din cauza țânțarilor și s-au întors la confortul odăii; de foile de dafin rătăcind printre sărmăluțele în foi de varză; de pâinea înmuiată-n apă și tăvălită apoi prin zahăr tos; de cutiile cu rahat turcesc mirosind a trandafir și a lămâie verbină; de caramelele cu lapte, cauza atâtor neplăceri dentare; de învălmășeala de condimente din turta dulce: scorțișoară, nucșoară, cuișoare, ghimbir și anason; de ceaiul de zahăr ars pe care-l sorbea din străchini înmuind biscuiții; de chiselița de prune fierte cu sâmburi cu tot, bolborosind în ceaunul din vatră; de pufarinele ieftine și gustoase produse din grâu expandat și amestecuri aromatice pe bază de sirop de zahăr, pe care le înghițea cu pumnul; de bomboanele mici multicolore „CIP”, inițialele de la Corectiv, Igienic, Parfumat, un fel de echivalent comunist al Tic-Tacului de astăzi; de înghețata cu aromă de vanilie „Polar”; de mentosane; de tabletele de glucoză; de ciocolata rotundă ca un ban Scufița Roșie; de griș cu lapte; de pâine dată prin ou și tăvălită prin zahăr; de nesul Amigo frecat spumos cu zahăr pe care îl mânca așa cu lingurița sau cu lapte, după două-trei căni sărea mai vioi decât caprele care descoperiseră pentru prima dată boabele de cafea în Etiopia; de braga cu gust acrișor de tărâțe de la Bairam de la Turnu-Severin, de unde înfuleca mieroasele baclavale, alvițe și halvale, și își rupea dinții în cocoșeii de zahăr ars; de parfumul dulceții de gutuie, încununarea oricărei vizite la diversele rubedenii; de esența de rom din salamul de biscuiți și biscuiții-sandvici „Eugenia”, cu cremă de cacao, atât de populari încât se transformaseră într-un substantiv comun; de mirosul de păstură sau polen din camera bunicului; de rufele înghețate iarna pe sârme; de nuielele subțiri și elastice ale răchitei din care făceau împletituri sau cu care legau frunzarele ce serveau drept nutreț pentru animale peste iarnă; de lacrimile de rășină ale pinilor silveștri din pantele însorite ale pădurilor; de mirosul prafului stins de ploaie; de nucile care le înverzeau degetele când încercau să le dezghioace; de mirosul camerei cu viermi de mătase care îl fascinau, singura insectă domesticită de om, ce ronțăiau încontinuu timp de treizeci și două de zile frunzele de dud adunate de el într-o cotăriță din copacul de lângă gardul de piatră al casei bătrânești din mijlocul satului, se înconjurau apoi într-un cocon pufos ca într-un sac de dormit iar larva se transforma miraculos în interiorul gogoșilor țesute trei zile și trei nopți, ca în povești, în crisalidă, apoi, frumoasa și bestia sub același acoperiș, în fluturele acela mare și frumos cu antenele „gullwing” – ca aripile de pescăruș – , îl întrista în același timp când bunicul îi povestea cum, după atâtea milenii de domesticire, fluturele de mătase își pierduse instinctele primare de a zbura și de a se reproduce fără intervenția omului, își pierduse instinctul de frică și își lepădase culorile, dar asculta fascinat cum larvele acelea puteau să urzească materia primă pentru cea mai fină țesătură din lume, firul de mătase, care, desfăcut de pe o singură gogoașă, poate să atingă chiar un kilometru lungime, extraordinar de subțire dar foarte rezistent, doar o singură specie de păianjen urzind un fir mai puternic, și cum studierea lui Bombyx mori, numele latinesc al fluturelui de mătase, permisese, între altele, verificarea legilor eredității lui Mendel și descoperirea feromonilor; de leurda ce creștea din abundență în lunile lui martie și aprilie, acolo, lângă grădini, sub nucul din țarină, cu flori albe ca zăpada, cu iz și gust de usturoi, numită popular „usturoiul ursului”, pentru că acesta o consuma în cantități mari odată trezit din beția hibernării iernatice; de mirosul și zarva de la clacă, muncă colectivă benevolă, când femeile satului se ajutau unele pe altele la diferite munci gospodărești, cum era curățarea știuleților de porumb aduși cu carele acasă, iar ei, copiii, înotau în râurile de foi și mătasea porumbului din curte, și trăgeau cu urechea la glumele, unele deșuchiate, și povestirile bunicilor; de florile de tei, pe care le aduna pentru ceaiuri, urcându-se în copacii din curtea școlii, își amintește și acum când experimentase din plin forța gravitațională, după ce, agățându-se de o creangă uscată, se dezechilibrase și căzuse în gol, noroc că nu se lovise la cap, și senzația aceea de sufocare de la căzătură, când nu mai poți respira și îți ies ochii din orbite, senzație care nu-i era străină, pentru că se mai întâlnise cu ea, atunci când se înhăitau cu toții, împărații muștelor, dracii dracilor, și se urcau în arinii mai tineri, folosind vârful lor drept liană, unele se mai și rupeau;  de felinarele din coajă de cireș păstrate cu grijă la uscat după sobe, cu care umblau cu colindul în seara de ajun, și încrustau în zăpadă nemaivăzute nestemate rotind făcliile când se întreceau, din casă în casă, care să ajungă primul să ia prescura, strigând pe la porți în cor ,,dă-mi colacul și cârnatul, că de nu, mă duc la altul”, sătenii îi întâmpinau la poartă cu colaci din cotăriță, unii mari și pufoși, alții mici și tari ca piatra, după puteri – mai strecurau în traista lor și câte o bomboană de pom, dulciuri, mere, nuci – , și, pentru cei mari, din găleți mari de tablă, cu țuică fiartă, mai sorbeau și ei o țâră; de parfumul exotic, învăluitor, serafic de tămâie din biserici și al lumânărilor aprinse, în noaptea de Paști, când se primeneau pentru slujbă cu hainele cele mai bune, se adunau acolo în fața bisericii, odată au și cântat în corul bisericesc, își așteptau rândul în tăcere ca să primească anafura și se întorceau pe jos în sat, grijulii ca lumânarea de la Înviere să nu se stingă până acasă; de dumnezeiescul miros al sfeștocului de busuioc înmuiat în agheasmă cu care preotul din satul vecin, Dâlbocița, îi stropea din cap până-n picioare și le binecuvânta casele în ajunul marii sărbători a Botezului Domnului; de mireasma bradului împodobit ales de Nelu Mănescu din pădurile înfricoșătoare de la Crivelnic, unde domneau lupi fioroși, mari cât un vițel, precum și alte fiare sălbatice, i se făcea pielea de găină doar la auzul acestui nume misterios; de bomboanele de pom de toate sortimentele, învelite în staniol sau hârtie lucioasă și colorată, cu capul răsucit terminat în franjuri; de mirosul artificiilor arzând; de mușcatele din saxîile de pe casa scării; de cartușele de carton cu alice trase de bunicul său cu arma de vânătoare; de oceanele de frunze din ogașe prin care înotau când toamna lenevea în frunzare iar miezul nucii în poduri vechi se împietrea;  de parfumul mustului în nopțile toamnelor peste sat; de mirosul porumbului copt pe jar, când se strângeau noaptea lângă râu, după ce adunaseră de cu ziua lemne, buturugi, uneori chiar și câte un cauciuc de rabă adus de Costel al lu’ Tită, aprindeau focul sub cea mai frumoasă Cale Lactee din câte se pot vedea de pe pământ și povesteau câte-n lună și-n stele. 

Tot aici intra grădina ca un altar a bunicului Ion Mohora, o creație parfumieră desăvârșită, așa cum este Chanel No 5 sau Shalimar de la Guerlain. Cu abundența ei de plante cu flori multicolore, ce se revărsau pe aleea îngustă de ciment, fusese pentru el un prilej de bucurii cromatice și olfactive de neuitat: în primul rând era gardul viu cu mirosul lui specific, apoi trandafirul japonez de lângă ferestruica beciului, irișii zvelți ca un dirijor de orchestră, halucinanții crini, floarea preferată la ceremoniile de botez, trandafirii cu bobocul șic și parfumul lor afrodiziac, tufele de bujori, liliacul înflorit, străjer la poartă,  pulsând cu miile de flori albastru-violete, liliachii sau albe de forma inimii, zambilele, crescute dintr-un bulb, cu flori albe, galbene, roz, violete sau albastre, parfumate, așezate în ciorchine la vârful lăstarilor, narcisele albe și galbene, lalelele, gherghinele cu florile lor ca niște rochii împărătești, ce apăreau pe la mijlocul verii și țineau până la primele brume, când, din cauza iernii grele ce bătea în cadranul anotimpurilor, Vergica, bunica lui vitregă, scotea tuberculii din pământ – spre mirarea lui infinită la văzul acelor bulbi cenușii din care înfloreau asemenea minunății – și îi păstra în beci, înveliți în ziare, în cutii de carton. Contribuise și el la elixirul final al acestei grădini cu câteva combinații olfactive: cârlionțații brebenei, cu flori purpurii și albe, viorelele cu arcușul lor de flori albastre, bulbi dezrădăcinați din poienile de la Ogașul Anchii, și galanții ghiocei, ce își făceau apariția din mantia zăpezii la sfârșitul iernii. Dar violetele din țarină, deși prefera apelativul mai poetic tămâioare, îl fascinaseră dintotdeauna, prin fragilitatea lor și delicatețea parfumului. Ce coincidență să le întâlnească peste ani în parfumul preferat al soției sale Merilu: Insolence de la Guerlain. Insolent, adică obraznic, arogant, impertinent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, semeț, sfidător, trufaș, țanțoș. O obrăznicătură de parfum, seducător și vesel, inocent, romantic și opulent.  Compoziție olfactivă deschisă de notele fructate de zmeură și fructe de pădure – folosite pentru prima dată de celebra casă de parfumuri franțuzească într-o compoziție – cu supradoză florală de violete, iris și flori de portocal. Un dans exploziv, poate prea exploziv, un tango al toporașului cu irisul, în aplauzele prelungite ale boabelor de tonka, lemnului de santal, ambrei și vaniliei. Inițial în sticla-tornadă liliachie, apoi uniformizat în flaconul simbol cu albine în relief. 

Notele de bază aveau în compoziție mireasma săpunurilor de casă obținute din untură de porc și sodă caustică, făcute tradițional la ceaun, stivuite ca niște cărămizi și lăsate prin poduri să se usuce; mirosul de clor din băile de la restaurantul “Vatra Haiducilor” și râsul exuberant al chelnerițelor la auzul accentului său muntenesc; duhoarea ploșniței cerealelor sau, mai poetic, gândacului puturos marmorat, declanșând apărarea chimică prin glandele parfumate de pe abdomen atunci când îi prindea prin casă și încerca să-i elibereze; mirosul respingător, asemănător cu cel de șobolan, al cantaridei, gândacul de frasin, vopsit de natură în verdele-auriul acela metalic, când încercau să-l prindă pentru insectarul lor, din care este extrasă cantaridina, cea mai veche substanță afrodiziacă europeană cunoscută, pudra acestor gândaci pisați în mortar fiind folosită chiar și de romani în orgiile lor sexuale, deși el credea atunci cu naivitate că celebra „cantarină” despre care vorbeau cu înflăcărare băieții mai mari era obținută din pisarea coarnelor de răgace, mandibulele mari și roșcate ale masculului, care semănau cu coarnele de cerb și puteau fi mișcate ca un clește;  miasma naftalinei din șifonierele din lemn de nuc; mirosul carbidului cu care trăgeau vara ca să sperie porcii mistreți și să-i țină departe de plantațiile de porumbi: luau o cutie goală de vopsele, îi dădeau o singură gaură în centrul bazei inferioare, legau capacul de cutie cu o bucată de sârmă ca să nu sară prea departe, aruncau bucata de carbid, un strop de apă, și bum! bum! bum! de răsunau țarinile încât auzeai din Obleag; mirosul curat de detergent al spălătoriei de la combinatul minier de la Motru, unde lucra Vergica, cu tamburul acela uriaș cât un tractor, și al așternuturilor proaspăt spălate din aceeași spălătorie unde dormea când o însoțea pe mamaie-sa la serviciu; mirosul pieilor de oaie puse la uscat în podul cu fân, cu care oamenii făceau troc cu țiganii pe tot felul de oale, ulcioare, găleți, căldări și alte lucruri trebuincioase casei; parfumul mânătărcilor uscate, pe care le vindeau acelorași negustori nomazi pe te miri ce; harnașamentului calului lui nea Tită, poștașul satului; mirosul stânei la „măsuratul oilor” , al drobului de sare și al lânii ude; parfumul de zahăr vanilinat al cărților vechi din anticariate și al almanahurilor din camera bunicului, în special „Vânătorul și pescarul sportiv” și „Magazin istoric”; pârhaița sau bășica cenușie, ciuperci mici și albe, ca niște mingi de golf, ce creșteau pe pajiștile de lângă stână – pe care ei le numeau impropriu „bășina porcului”, acestea din urmă fiind gigantice, mari cât un cap de om și netede precum o chelie – din iulie până prin noiembrie, unii zic că erau comestibile dar el nu-și amintește să le fi mâncat vreodată, doar se jucau cu ele, mai ales după ce ciuperca, mai întâi albă, îngălbenea cu timpul și se scofâlcea, iar ei, copiii, o  loveau cu piciorul sau o luau în mâini și o striveau pentru a vedea cum praful uscat și maroniu din interior erupea iar sporii erau astfel purtați de vânt; mirosul intens al Trabantului lui Relu al lu’ Cioabă, pe care-l auzeai venind de la Grasca, cu rotocoalele de fum negru drăcesc ieșind de pe țeavă, pe care nostalgicii nemți din Germania fostă comunistă ajunseseră să-l vândă peste ani la conservă, ținând o bucată de vată la eșapamentul mașinii; de parfumul trandafirilor, nu florile ci cârnații oltenești de porc cu mult usturoi, puși la uscat pe bețe de lemn în vatra casei bătrânești, specialitate culinară pentru care era să-și ia o mamă de bătaie în facultate, atunci când închiriaseră un apartament cu trei camere la etajul trei lângă podul cu pasarelă din Lugoj, și o țineau din chef în chef, băieți și fete, dormind amestecați în același pat ca periuțele de dinți în paharul de plastic, iar golanul tare cumsecade de la patru bătea la ușa lor rugându-i să dea muzica mai încet ca să nu o deranjeze pe maică-sa, uneori se alătura nesfârșitelor petreceri, stăteau noaptea la povești și ascultau BUG Mafia, vorbind despre incidentul din toamna lui ’97 de la Turnu Severin, când Uzzi, Daddy Caddy, Juice, împreună cu Șișu și Puya – membrii trupei La familia – fuseseră arestați după terminarea unui concert în discoteca de la subsolul magazinului Decebal, pentru ultraj contra bunelor moravuri, și eliberați după zece ore în care dăduseră declarații la poliție și procuratură, el pregătindu-i întotdeauna o cafea sau un ceai, un aperitiv cu ce primea în pachetele cu mâncare de acasă, se întâmplase să fie celebrii cârnați oltenești, iar acesta îl privea nedumerit când fusese rugat cu un… trandafir: „Zi și noapte-n cartier, noapte și zi în cartier / Totu’ s-a schimbat și totu’ e la fel / Pentru băieții de pe stradă, dedic / La toți ceilalți, despre cartier vă explic / Mă doare inima când mă uit la borfașii mei / Când văd că pe zi ce trece devin tot mai răi / Și-mi amintesc cum râdeam acum o vreme / Acum nu-i mai văd râzând, doar când au seringa-n vene / Șmenarii de la colț sunt tot la fel / Mașina însă din Audi 80 acum e 600 / Semn că banii lor fac pământul, frate, să se-nvârtă / Și dacă nu mă crezi vin-o-n cartier să vezi / Poate într-o zi o mamă plânge că băiatul ei s-a dus / Tot atunci una ce naște râde c-are unu-n plus / Yeah, în cartier viața nu s-a oprit / Aș putea să povestesc la nesfârșit”.  

Dar prea puțin din suvenirurile ce încapsulau în chihlimbarul lor olfactiv trupul afectiv al memoriei copilăriei sale răzbătea în această nouă galaxie îndepărtată și ordonată precum o compoziție muzicală: acorduri de piele, ambră, aldehide, balsamuri, bergamote, galbanum, heliotrop, lemn de guaiac, de trandafir și de santal, mosc, neroli, paciuli, tuberoză, vetiver și ylang-ylang. Cuvintele acestea eterice, luminoase au venit mult mai târziu, atunci erau esențe fără nume, erau necuvinte. Iar acolo, pe rafturi, era o sticlă dreptunghiulară, de culoarea cerului de vară înainte de furtună, pe care scria Davidoff Cool Water. Un parfum răcoritor, o simfonie de flori de portocal, mentă, coriandru, lavandă și ambră, răsunând triumfător în anticamera simțurilor. Erau săraci atunci, toți banii se duceau pe taxele de la universitate și pe chirie, a cumpăra acest parfum ar fi însemnat să facă foamea la propriu. Dar simpla lui prezență, faptul că îl simțise pe pielea lui alergând prin sânge precum caii sălbatici ai stepei, îl făcea fericit, așa cum te fac fericit simfoniile lui Mozart sau Oda bucuriei lui Beethoven. 

Cum era de așteptat, nu se întorsese însă niciodată la acest parfum, de teama imposibilității retrăirii epifaniei, deși se mai parfuma cu el câteodată, teleportându-se la optsprezece ani, slab ca trestia, cu dinții strâmbi și părul lung cu cărare pe mijloc, cămașa Braiconf de culoarea cafelei cu lapte și blugi Levi’s brun-roșcați. Au urmat multe de atunci, puzderii, pe care le adunase în parfumarul său așa cum copiii colecționează fluturii în insectar: gama de parfumuri bărbătești de la Avon și Oriflame, cu precădere Deep Woods care mirosea a scorțișoară și cu care parfuma cărțile; Emporio Armani He, pe care îl abandonase un client în hotelul din Vidiciatico unde primise prima slujbă în peregrinările sale prin Italia; Bulgari Aqua; Carolina Herrera; Zino Davidoff și Davidoff Adventure; apa de toaletă CK One, un parfum androgin citric proaspăt, ușor, optimist și relaxant, deschis de notele de mandarine, papaia, bergamotă și lămâie, și care aduna în aceeași inflorescență olfactivă violete, iasomie, lăcrămioare, trandafiri, mosc, cedru și ambră, în emblematicul flacon ce permitea pulverizarea parfumului pe piele sau utilizarea sa fără pulverizator, ca after-shave; Hugo Boss Man; jovialul Issey Miyake L’Eau D’Issey pour Homme; Chanel Blue – pe care îl returnase imediat, pentru că îl descoperise șeful lui mai întâi și i se potrivea mănușă, și îl înlocuise cu Allure Sport; Givenchy Gentleman; Calvin Klein Obsession, un parfum oriental bine făcut, cu aer retro, apărut inițial în 1986, denumit „anii ’80 într-o sticlă”, pentru că încapsula perfect farmecul și senzualitatea acelei decade, un parfum dulce, puternic, cald, cu bergamotă, mandarină, lavandă, cuișoare, mirt, nucșoară, coriandru, salvie, paciuli, lemn de santal, vetiver, ambră și, mai ales, civetonă, din fericire versiunea sintetică, și nu lichidul vâscos cu miros de mosc, răzuit, în condiții înfiorătoare, de pe glandele perineale situate, mai puțin glorios, lângă anusul zibetei, un mamifer cu părul cenușiu și cu pete negre, care trăiește în Africa, și care inițial miroase respingător, fecal floral, dar pe care un nas fin îl dozează obținând acea senzualitate animalică de vino-ncoace, parfum care are acum mai degrabă admiratori din regnul animal, așa cum relata ziarul The New York Times, pădurarii dintr-o regiune din India centrală folosindu-l ca să atragă în capcană o tigroaică suspectată de uciderea a treisprezece oameni pe parcursul a doi ani de zile – comportament rar dar explicabil nu neapărat prin faptul că oamenii se apropiaseră nepermis de mult de habitatul ei sălbatic ci pentru că dezvoltase un apetit pentru carnea umană, mult mai dulce datorită amestecului de mirodenii specifice bucătăriei indiene, gen curcumă, chimen, chilli, cuișoare, cardamom verde, piper, coriandru, semințe de fenicul, nucșoară, scorțișoară, șofran și anason stelat – , după ce încercaseră să o prindă cu sute de soldați trimiși să scotocească fiecare colț al junglei, vânători iscusiți, drone cu camere termale și chiar cinci elefanți indieni cu care sperau să o înconjoare astfel încât medicii veterinari să o tranchilizeze, tigroaica dovedindu-se de fiecare dată mult mai șireată; Cacharel Pour Homme; Guerlain L’homme Ideal, la care se și oprise în ultimii ani, vrăjit de aroma de migdale și boabe de tonka, încheind astfel temporar banchetul parfumurilor cu un digestiv amaretto. Dar un spirit neliniștit nu poate sta prea mult nici măcar în matca unui confort olfactiv. 

„Dumnezeu s-a născut în exil”

Aveam şase ani. Fulgerele primelor epifanii brăzdau cerurile minţii mele de copil.  Nu ştiu dacă începusem să mă plictisesc sau chiar eram curios, dar ţineam din cale-afară să merg la şcoală. „… brusc, ceva-n mine s-a rupt ca apa femeii când naşte. /Începusem să mă tăvălesc pe jos ca un epileptic, /să urlu, să lovesc pereţii cu pumnii şi să strig:/Vreau la şcoală! Vreau la şcoală! /Abia împlinisem şase ani, cărţi nu văzusem/decât pe şifonierul bunicului brigadier, /dar nu conta, eu adormeam şi mă trezeam cu şcoala-n gât.”

Intâia clasă am urmat-o la şcoala din Firizu. Potcovit cu tenişi de Drăgăşani, uniformă neagră, obligatorie pe atunci, şi o taşcă militărească de culoare galben-cafenie cu nuanţe verzui în loc de ghiozdan. Acesta a venit ceva mai târziu, avea culoarea castanei, şi un căţel imprimat ai cărui ochi mari ţineau loc de încuietoare. Eram tuns scurt, cu capul brăzdat de cruci, răscruci şi vârtejuri. Apoi, maică-mea a ţinut să mă ia lângă ea, la oraş. Aşa a început exilul. După şapte ani de libertate sălbatică, de împărat al muştelor, de prinţ neîncoronat al tuturor poienilor, ogaşelor şi pădurilor, urma să fiu încarcerat în cincizeci de metri pătraţi de garsonieră confort I. Lăsam în urmă împărăţia satului, uliţele copilăriei, umbrite de nuci, dealurile Gornovei, Patroanei şi Obleagului, fabuloasa vale a Coşuştei cu apele ei diamantine şi clenii înveliţi în zale ca nişte cavaleri medievali, lăsam în urmă paradisul.  Plecam la oraş, nu cu şareta, ca Cioran, ci cu Dacia 1310 galbenă ca podbalul a lu’ finu’ Ion – Dumnezeu să-l ierte.

La început îmi plăceau luminile oraşului, mirosul curat al garsonierei, de săpunuri Fa adăpostite printre hainele din şifonier, de spray-uri Rexona şi Impulse, apoi apa, miraculoasa apă, fie rece, fie caldă, ţâşnind la doar o răsucire a robinetului. Cu timpul însă, tristeţea avea să mă năpădească: unde-s Tucă şi mama Nuţa, tata Nelu şi mamaie Vergica, Crinu şi nana Nelu? Unde-s câinii lătrând noaptea, unde sunt cocoșii cântând când se crăpa de ziuă? Unde-s tovarăşii mei cu care mă jucam până ne ghiorţăiau maţele de foame? Unde-s vacile, caprele, oile, mieii şi iezii cu care ne întreceam cât era ziulica de lungă, unde-s găinile, raţele, gâştele? Ce-i drept, bestiarul era acolo, dar nemişcat, turnat în porţelanuri. „Garsoniera noastră era cochetă, /dar aici cerul nu era niciodată înstelat, ca la ţară, /culorile nu ardeau în tablouri, /în bibliotecă – doar bibelouri, /aşezate ordonat pe mileuri, /prinţi şi prinţese-n caleşti, /bestiarul din Arcă turnat în porţelanuri, /domniţe sunând din liră în anticamera iadului.”  Cavouri cu morţi vii – asta era oraşul. Eram prizonier, ca vrăbeţii pe care-i prindeam iarna cu dovleacul în curtea casei. Doar lumina angelică de pe chipul mamei mele reuşea să alunge negurile din suflet. Noroc cu week-end-urile şi vacanţele, ele m-au ţinut în viaţă, adevărate perfuzii spirituale.

Următorul exil a fost tot legat de şcoală, de facultate de această dată. Era la modă pe atunci Dreptul, și în vogă, în 1998, Universitatea Europeană „Drăgan” din Lugoj. Nici nu ştiam prea bine unde-i pe hartă acest oraş în care urma să-mi petrec următorii opt ani, unde mi-a sărit în față leoaica tânără, iubirea, și unde aveam să învăţ a scrie pe dedesubt. Lugojul meu sfânt, o Londră în miniatură, orașul fiind despărţit de râul Timiş ca metropola britanică de Tamisa. Lugojul meu drag, cu tragicomedia vieţii studenţeşti în care „aşteptam înfriguraţi, în parcul Enescu, /Din două în două săptămâni, /Plasele cu mâncare şi plicul cu bonuri de masă/Ca pe un vis în care bunicul/Apărea să ne spună/Că acolo unde se afla acum/E cald şi bine.”

A urmat apoi exilul în ţara lui Dante, pentru că România devenise insuportabilă în acel an de răscruce 2004. Experienţă dantescă, de infern, purgatoriu şi paradis luate la un loc. În Italia am învăţat, printre multe altele, să mănânc. De-a-ndoaselea pribegind, aveam să revin în Severin abia în vara anului 2006, demonul exilului părăsindu-mă pentru următorii patru ani, frumoşi foc, petrecuți ca niște “adolescenți pe mare”, cum zicea Nichita, “care învaţă mersul pe valuri, în picioare, /mai rezemându-se cu braţul de curenţi, /mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.” Simţeam că e nevoie de mine acasă, Severinul rămăsese încremenit în timp ca o insectă în chihlimbar, eram de râsul lumii, ajunsesem să ne uităm la Târgu-Jiu ca la o metropolă.

Nu-i nimic romantic în tonalităţile exilului, dimpotrivă, e zugrăvit în culorile realismului. Însuşi Dumnezeu s-a născut în exil, cum admirabil scria Vintilă Horia. Totuşi, cu fiecare pribegie am crescut ca-n basme, într-un an cât alţii-n zece. Am năpârlit din fiecare pupă a surghiunului, spectaculoasă metamorfoză, din omidă într-un fluture cu aripi tot mai colorate. Următorul exil – ultimul?! – avea să aibă toate superlativele: cel mai greu, cel mai aventuros, cel mai îmbelşugat, cel mai… Marea Britanie. Un oltean în Englitera.

Toate aceste pribegii sunt legate de mersul lumii și de setea de cunoaştere a omului. Uneori, adeseori, am însă sentimentul că tot ceea ce am învăţat ştiam deja, din abecedarul acelei copilării paradiziace de pe valea Coşuştei. Şi-atunci, parafrazându-l pe Cioran, à quoi bon avoir quitté Firizu?  

PS Poemele citate fac parte din volumul În rai se purtau blugi, Editura Prier Drobeta Turnu-Severin, 2009

Te-aș fi iubit

Te-aș fi iubit cum focul aprins la
Cumpăna nopții-n câmpie întunericul,
Pulberi stelare ar fi rătăcit haotic prin cer,
Și te-aș fi vrut trup și suflet ofrandă
Păgânului demon ce sălășluia în inima mea.

Iar tu m-ai fi ademenit ca o sirenă,
Și nevăzuți am fi pornit spre adâncuri,
Un cântec doar ar fi rămas din noi.
Și te-aș fi vrut trup și suflet ofrandă
Păgânului demon ce sălășluia în inima mea.

Păianjeni lunari ar fi țesut plase de argint la ferestre,
Negreșit pasul hoinar ne-ar fi purtat umbrele
De mână pe străzile în plin carnaval.
Și te-aș fi vrut trup și suflet ofrandă
Păgânului demon ce sălășluia în inima mea.

– Tu, parcă intraseși în pământ
Sau poate că nu te născuseși…

Iarăși pasul hoinar îmi poartă umbra pe străzile lacustre.

Ciorbă de burtă

“De origine oriental-mijlocie, cel mai probabil arabo-turcească (cinci secole de vasalitate!) ciorba de burtă a devenit bun național românesc nu numai prin popularitatea excepțională ci și prin adaosurile creatoare – smântâna, gălbenușul, leușteanul, zarzavatul de supă, oțetul – care au autohtonizat-o.

Oricum, ciorba de burtă, un fel de supă de ceapă a esticilor – mâncare completă, luând mahmureala cu mâna – e la ea acasă mai ales la București, în porturile dunărene și în Dobrogea (cele mai “turcizate” locuri prin secole) și are darul, în Valahia, de a fi oferta principală a oricărei bodeguțe care vrea clientelă.

Se mănâncă, desigur, în cantități notabile și la Suceava sau Satu Mare dar, de la Severin la Agigea, se mănâncă numai ciorbă de burtă. […]

Cunosc oameni care mănâncă zilnic măcar o ciorbă de burtă, iar Bucureștii, Brăila, Galații, Constanța, Craiova, Turnu Severin au, fiecare, cârciumile sale vestite și căutate numai pentru ciorba asta.

La Brăila, cel puțin, la o cârciumă de vaporeni (nu dau nume, că e reclamă și n-a plătit) care deschide la cinci dimineața, coada începe de la trei, iar primarul își pune pile prin șeful poliției să-i țină loc!

Deși își face veacurile prin ospătăriile și locandele cele mai joase, e printre puținele ciorbe a căror rețetă nu poate fi atinsă nici c-o floare (de leuștean). Rigoarea sa ține de alchimie și vrăjitorie. Există și variante, desigur, dar total nerecomandabile (mai ales cele din Ardeal, vag dulcege, evident grețoase). Atenție, se poate și fără genunchiuți și ciocănele de vacă, dar atunci trebuie să mărim corespunzător cantitatea de burtă.

Oricum, e ceva ciudat cu ciorba asta subtilă, care vorbește cam mult despre noi: pute, dar e gustoasă, dacă ajungi să te obișnuiești cu ea; face rău, e grea, îngrașă, dar prea e bună și nu ne-o putem refuza; vine de la turci, dar se preface că e de-a noastră; e vulgară, e din chestii pe care alții le aruncă scârbiți dar noi o mâncăm toți, mai ales elita!

E mâncare de vizitii beți, dar are cea mai savantă și pretențioasă pregătire din toată bucătăria românească. E deopotrivă acră și dulce, picantă și catifelată, grasă și totuși delicată, eclectică și simplă în același timp. E Mitică!”

Radu Anton Roman, Bucate, vinari și obiceiuri românești. Valahia de miazăzi, Editura Paideia 

PS Iar la Turnu Severin, tanti Nuți face de departe cea mai bună ciorbă de burtă din toată Oltenia. S-aveți poftă!

Sir Francis

The Argentines grill more meat per capita than any nation on earth. Francis Mallmann was raised in the mountains of Patagonia, trained in the great kitchens of Europe, and returned home to become the top chef in Buenos Aires and the biggest star on South American food television. In 1995 he gave up cooking fancy food and applied all the lessons of haute cuisine to maximizing flavor and texture with wood-fired cookery. His food is astoundingly bright and vivid with burnt, crusty tastes both rustic and refined.

 

Sarmalele lu’ tanti Nuți

 

Voi aduna aici câteva rețete pentru sarmale, începând cu sărmăluțele în varză dulce ale lui Radu Anton Roman.

Sărmăluțe în varză dulce

“Una din bucatele ceremoniale și obligatorii ale nunților de toamnă, când fierbe vinul în oală și sângele-n mire și zici ca poetul „aud viața cum pârâie nebună și dulce”.

  • 1 varză dulce
  • 1 ceapă
  • 100 g untură de gâscă
  • Pătrunjel, mărar, cimbru
  • 500 g carne de vițel (de la coadă) tocată
  • 500 ml borș (care va merge și la zeamă)
  • 500 g carne de porc (împănată, piept, fleică) tocată
  • 300 g miez pâine albă
  • 2 ardei grași
  • 100 g unt
  • 2 ouă
  • 4 roșii
  • Sare, piper

 

Zeama:

  • 0,5 litru borș
  • 0,5 litru bulion roșii
  • 0,5 litru zeamă carne
  • 100 ml lapte
  • 0,5 litru vin alb

 

  • Se opăresc foile de varză în borș sau în apă cu oțet să se înmoaie – mai ales partea de vârf, mai subțire – că pe aceea o vom folosi
  • Se înmoaie pâinea în lapte
  • Se toacă mărunt și se prăjește ceapa în unt (untul va servi și la uns oala)
  • Se bat ouăle
  • Se toacă verdeața
  • Se amestecă carnea cu pâinea scursă de lapte (ce curge merge la zeamă), ceapa, ouăle, verdeața, sare, piper
  • Se iau găluște mici de tocătură și se umplu fest părțile subțiri de la foile de varză, în rulou
  • Într-un vas mare de lut uns bine cu grăsime de gâscă și unt – să băltească – se pune mai întâi un strat de varză fin tocată, câteva felii de roșie și bucăți de ardei gras, boabe de piper, cimbru
  • Urmează un strat de sarmale
  • Deasupra lor, alt strat de varză, la fel ornat
  • Sarmale, și șa mai departe
  • Ultimul strat – oprit la trei degete de gura oalei – trebuie să fie de varză acoperită total cu felii de roșii
  • Se toarnă zeamă, cât s-acopere de un deget varza
  • Se dă oala la cuptor, să fiarbă molcom, acoperit, de la trei ore – minimum necesar și suficient – la o noapte întreagă (dacă scade prea mult se mai adaugă apă fierbinte); cu o oră înainte de a fi date mesei se ia capacul, să se rumenească la foc mic și să scadă zeama sub jumătate din oală.

Nu se poate nuntă fără sarmale și sarmale fără smântână și ardei iute. Dar un asemenea regal merită ceva mai bun, o întâlnire rafinată, cum un singur vin românesc poate accepta: Fetească Neagră (rămas deocamdată, cu excepția podgoriilor Ștefănești, în proprietatea viilor răsăritene: Uricani, Cotești, Dealu Bujorului, Vutcani, Buzău, Dealu Mare).

Dacă ar fi vrut cineva să topească, cu har de alchimist, un mare vin alb în alt mare vin negru, tot Fetească Neagră i-ar fi ieșit!

Roșu închis, cu reflexe violacee (amintind de alte mari vinuri moldovenești exterminate de filoxeră) parfumat suav ca o grădină cu coacăze și mure un pic prea coapte – doar e o fetească! – dar și duhnind vicios a prune uscate și a pulberi de piper, acest vin salvat din patrimoniul vechi de milenii al podgoriei românești are un gust delicat, fiind în același timp – în oenologia mondială – un original misterios.

Nu are impetuozitatea de avalanșă a vinului negru, taninat și nemilos, dar are vâna lui. Nu e fructuos ca un vin alb, dar are delicatețea lui florală. Grație feminină și forță atletică sunt însușirile paradoxale ale acestui vin, care, în trei-patru ani, se rotunjește, devenind capodoperă.”

Radu Anton Roman. Bucate, vinari și obiceiuri românești. Moldova atributelor, Editura Paideia, 2008

 

Oysters hapiness

oysters

“As I ate the oysters with their strong taste of the sea and their faint metallic taste that the cold white wine washed away, leaving only the sea taste and the succulent texture, and as I drank their cold liquid from each shell and washed it down with the crisp taste of the wine, I lost the empty feeling and began to be happy and to make plans.”

Ernest Hemingway, A moveable feast

Strugurii lui Dumnezeu

Om gospodar, cum a terminat cu lucrul la cazanele de răchie, românul a început culesul viilor. Ca în toate satele româneşti, şi la Firizu culesul viei era un moment de mare sărbătoare. Trebuie să recunosc că nu prea mă strofocam eu cu munca, erau suficiente braţe în gospodărie. Mă jucam în schimb, până leşinam de foame. Gândul că trebuie să mă trezesc la cinci dimineaţa ca să urc dealul Obleagului mă neliniştea. Între timp, cei mari se treziseră deja, iar mama Nuţa întinsese masa în tindă. Nu era un mic dejun, ci un ospăţ, că ziua se arăta tare lungă.

Cu câteva săptămâni înainte de culesul viilor, sătenii se strângeau pe la porţi şi porneau, înarmaţi cu lopeţi, topoare şi târnăcoape, să refacă drumul care duce la Obleag. Era o caznă perpetuă, de Sisif, pentru că drumul urma să fie stricat apoi de ploi şi de nămeţi. Un drum anevoios, tăiat prin coasta pădurii, care ascundea bolovani cât damigeana de mari, ce trebuiau sparţi cu barosul, un drum aşa de lunecos că săracii boi se opinteau nespus până răzbeau. Dar firizenii erau puternici ca aceşti boi de prăsilă şi nu se înduplecau decât atunci când drumul devenea neted ca-n palmă. Nu venise încă vremea cumplitului blestem, “când femeile se vor chirci ca florile în ger/ori se vor umfla ca putinile-n râu,/iar bărbaţii vor ajunge să bea răchiul ca pe apă,/şi când vor tăia lemne la circular/îşi vor tăia degetele de parcă ar fi avut altele de schimb.”

Odată ajunşi la vii, luam găleţile de plastic şi cotăriţele acelea mari de nuiele, cu două toarte, ne îndreptam spre capul viei şi-ncepeam culesul. Coşurile cu ciorchini erau descărcate apoi direct în car, învelit cu o prelată sau cu o folie de plastic, ca să nu curgă mustul printre loitre. După o aşa osteneală, boii îşi vânturau cozile, păscând fericiţi în răcoarea dimineţii. Era mare veselie prin vii, se auzeau chiote şi cântece, iar timpul trecea hoţeşte, fără să-l simţi. Noi, copiii, alergam prin vii de la un capăt la altul ca loviţi de streche, ne îndopam cu struguri şi piersici până ne durea burta, făceam frunzare din maldărele de frunze uscate şi înotam prin ele. Încet-încet, soarele începea să-şi facă simţită prezenţa, aşa că lumea se strângea la conac – vorba vine, era doar o îngemănare de scânduri ca să nu ne plouă – pentru masa de prânz. Ciorba clocotea în oala de pământ, mama Nuţa arunca mirodeniile magice doar de ea ştiute şi o vărsa apoi în străchini, scotea murăturile, ouăle fierte, nelipsita brânză cu roşii; Tucă felia pâinea de vatră cât roata de Dacie, şi dă-i cu răchie, dă-i cu vin, noi începusem deja sărbătoarea. După un aşa festin, ne ridicam domol să sfârşim şi restul de vie. Ai fi zis că vom înnopta acolo, dar tare harnici mai erau aceşti oameni, obişnuiţi cu munca de când se puteau ţine în două picioare. Doar strugurii din ultimul butuc de vie mai rămâneau prin vii, ofrandă pentru Dumnezeu şi pentru păsările cerului. „Strugurii lui Dumnezeu”.

Coborârea Obleagului se dovedea la fel de anevoioasă ca şi urcuşul, mai ales că acum carele erau grele, fiind încărcate până la leuci. O dată ajunşi acasă, strugurii erau trecuţi prin zdrobitoarea aşezată deasupra putinilor şi lăsaţi apoi să-şi desăvârşească magia. Nu înţelegeam atunci ce-i cu toată această agitaţie, eram doar nerăbdător ca Tucă să dea cep putinii şi să beau mustul mult visat. Nici nu-mi imaginam ce bătălie cumplită avea să înceapă în putini în acele nopţi tomnatice, între cavaleria drojdiei şi infanteria zahărului, pentru triumful alcoolului. Şi ce mare bucurie când mustul curgea în lighene, îl beam ca pe suc şi deveneam lipicioşi ca hârtia de muşte, nu alta. Când se mai domolea, licoarea era ademenită apoi în damigenele de sticlă curate ca lacrima, învelite într-o împletitură de nuiele sau de papură, iar odiseea ei continua până la deplina maturitate. Unele damigene erau pecetluite apoi cu păcură şi păstrate pentru sărbătorile de peste an.

Elvis Dobrescu, fragment din Strugurii lui Dumnezeu