„Dumnezeu s-a născut în exil”

Aveam şase ani. Fulgerele primelor epifanii brăzdau cerurile minţii mele de copil.  Nu ştiu dacă începusem să mă plictisesc sau chiar eram curios, dar ţineam din cale-afară să merg la şcoală. „… brusc, ceva-n mine s-a rupt ca apa femeii când naşte. /Începusem să mă tăvălesc pe jos ca un epileptic, /să urlu, să lovesc pereţii cu pumnii şi să strig:/Vreau la şcoală! Vreau la şcoală! /Abia împlinisem şase ani, cărţi nu văzusem/decât pe şifonierul bunicului brigadier, /dar nu conta, eu adormeam şi mă trezeam cu şcoala-n gât.”

Intâia clasă am urmat-o la şcoala din Firizu. Potcovit cu tenişi de Drăgăşani, uniformă neagră, obligatorie pe atunci, şi o taşcă militărească de culoare galben-cafenie cu nuanţe verzui în loc de ghiozdan. Acesta a venit ceva mai târziu, avea culoarea castanei, şi un căţel imprimat ai cărui ochi mari ţineau loc de încuietoare. Eram tuns scurt, cu capul brăzdat de cruci, răscruci şi vârtejuri. Apoi, maică-mea a ţinut să mă ia lângă ea, la oraş. Aşa a început exilul. După şapte ani de libertate sălbatică, de împărat al muştelor, de prinţ neîncoronat al tuturor poienilor, ogaşelor şi pădurilor, urma să fiu încarcerat în cincizeci de metri pătraţi de garsonieră confort I. Lăsam în urmă împărăţia satului, uliţele copilăriei, umbrite de nuci, dealurile Gornovei, Patroanei şi Obleagului, fabuloasa vale a Coşuştei cu apele ei diamantine şi clenii înveliţi în zale ca nişte cavaleri medievali, lăsam în urmă paradisul.  Plecam la oraş, nu cu şareta, ca Cioran, ci cu Dacia 1310 galbenă ca podbalul a lu’ finu’ Ion – Dumnezeu să-l ierte.

La început îmi plăceau luminile oraşului, mirosul curat al garsonierei, de săpunuri Fa adăpostite printre hainele din şifonier, de spray-uri Rexona şi Impulse, apoi apa, miraculoasa apă, fie rece, fie caldă, ţâşnind la doar o răsucire a robinetului. Cu timpul însă, tristeţea avea să mă năpădească: unde-s Tucă şi mama Nuţa, tata Nelu şi mamaie Vergica, Crinu şi nana Nelu? Unde-s câinii lătrând noaptea, unde sunt cocoșii cântând când se crăpa de ziuă? Unde-s tovarăşii mei cu care mă jucam până ne ghiorţăiau maţele de foame? Unde-s vacile, caprele, oile, mieii şi iezii cu care ne întreceam cât era ziulica de lungă, unde-s găinile, raţele, gâştele? Ce-i drept, bestiarul era acolo, dar nemişcat, turnat în porţelanuri. „Garsoniera noastră era cochetă, /dar aici cerul nu era niciodată înstelat, ca la ţară, /culorile nu ardeau în tablouri, /în bibliotecă – doar bibelouri, /aşezate ordonat pe mileuri, /prinţi şi prinţese-n caleşti, /bestiarul din Arcă turnat în porţelanuri, /domniţe sunând din liră în anticamera iadului.”  Cavouri cu morţi vii – asta era oraşul. Eram prizonier, ca vrăbeţii pe care-i prindeam iarna cu dovleacul în curtea casei. Doar lumina angelică de pe chipul mamei mele reuşea să alunge negurile din suflet. Noroc cu week-end-urile şi vacanţele, ele m-au ţinut în viaţă, adevărate perfuzii spirituale.

Următorul exil a fost tot legat de şcoală, de facultate de această dată. Era la modă pe atunci Dreptul, și în vogă, în 1998, Universitatea Europeană „Drăgan” din Lugoj. Nici nu ştiam prea bine unde-i pe hartă acest oraş în care urma să-mi petrec următorii opt ani, unde mi-a sărit în față leoaica tânără, iubirea, și unde aveam să învăţ a scrie pe dedesubt. Lugojul meu sfânt, o Londră în miniatură, orașul fiind despărţit de râul Timiş ca metropola britanică de Tamisa. Lugojul meu drag, cu tragicomedia vieţii studenţeşti în care „aşteptam înfriguraţi, în parcul Enescu, /Din două în două săptămâni, /Plasele cu mâncare şi plicul cu bonuri de masă/Ca pe un vis în care bunicul/Apărea să ne spună/Că acolo unde se afla acum/E cald şi bine.”

A urmat apoi exilul în ţara lui Dante, pentru că România devenise insuportabilă în acel an de răscruce 2004. Experienţă dantescă, de infern, purgatoriu şi paradis luate la un loc. În Italia am învăţat, printre multe altele, să mănânc. De-a-ndoaselea pribegind, aveam să revin în Severin abia în vara anului 2006, demonul exilului părăsindu-mă pentru următorii patru ani, frumoşi foc, petrecuți ca niște “adolescenți pe mare”, cum zicea Nichita, “care învaţă mersul pe valuri, în picioare, /mai rezemându-se cu braţul de curenţi, /mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.” Simţeam că e nevoie de mine acasă, Severinul rămăsese încremenit în timp ca o insectă în chihlimbar, eram de râsul lumii, ajunsesem să ne uităm la Târgu-Jiu ca la o metropolă.

Nu-i nimic romantic în tonalităţile exilului, dimpotrivă, e zugrăvit în culorile realismului. Însuşi Dumnezeu s-a născut în exil, cum admirabil scria Vintilă Horia. Totuşi, cu fiecare pribegie am crescut ca-n basme, într-un an cât alţii-n zece. Am năpârlit din fiecare pupă a surghiunului, spectaculoasă metamorfoză, din omidă într-un fluture cu aripi tot mai colorate. Următorul exil – ultimul?! – avea să aibă toate superlativele: cel mai greu, cel mai aventuros, cel mai îmbelşugat, cel mai… Marea Britanie. Un oltean în Englitera.

Toate aceste pribegii sunt legate de mersul lumii și de setea de cunoaştere a omului. Uneori, adeseori, am însă sentimentul că tot ceea ce am învăţat ştiam deja, din abecedarul acelei copilării paradiziace de pe valea Coşuştei. Şi-atunci, parafrazându-l pe Cioran, à quoi bon avoir quitté Firizu?  

PS Poemele citate fac parte din volumul În rai se purtau blugi, Editura Prier Drobeta Turnu-Severin, 2009

Te-aș fi iubit

Te-aș fi iubit cum focul aprins la
Cumpăna nopții-n câmpie întunericul,
Pulberi stelare ar fi rătăcit haotic prin cer,
Și te-aș fi vrut trup și suflet ofrandă
Păgânului demon ce sălășluia în inima mea.

Iar tu m-ai fi ademenit ca o sirenă,
Și nevăzuți am fi pornit spre adâncuri,
Un cântec doar ar fi rămas din noi.
Și te-aș fi vrut trup și suflet ofrandă
Păgânului demon ce sălășluia în inima mea.

Păianjeni lunari ar fi țesut plase de argint la ferestre,
Negreșit pasul hoinar ne-ar fi purtat umbrele
De mână pe străzile în plin carnaval.
Și te-aș fi vrut trup și suflet ofrandă
Păgânului demon ce sălășluia în inima mea.

– Tu, parcă intraseși în pământ
Sau poate că nu te născuseși…

Iarăși pasul hoinar îmi poartă umbra pe străzile lacustre.

Ciorbă de burtă

“De origine oriental-mijlocie, cel mai probabil arabo-turcească (cinci secole de vasalitate!) ciorba de burtă a devenit bun național românesc nu numai prin popularitatea excepțională ci și prin adaosurile creatoare – smântâna, gălbenușul, leușteanul, zarzavatul de supă, oțetul – care au autohtonizat-o.

Oricum, ciorba de burtă, un fel de supă de ceapă a esticilor – mâncare completă, luând mahmureala cu mâna – e la ea acasă mai ales la București, în porturile dunărene și în Dobrogea (cele mai “turcizate” locuri prin secole) și are darul, în Valahia, de a fi oferta principală a oricărei bodeguțe care vrea clientelă.

Se mănâncă, desigur, în cantități notabile și la Suceava sau Satu Mare dar, de la Severin la Agigea, se mănâncă numai ciorbă de burtă. […]

Cunosc oameni care mănâncă zilnic măcar o ciorbă de burtă, iar Bucureștii, Brăila, Galații, Constanța, Craiova, Turnu Severin au, fiecare, cârciumile sale vestite și căutate numai pentru ciorba asta.

La Brăila, cel puțin, la o cârciumă de vaporeni (nu dau nume, că e reclamă și n-a plătit) care deschide la cinci dimineața, coada începe de la trei, iar primarul își pune pile prin șeful poliției să-i țină loc!

Deși își face veacurile prin ospătăriile și locandele cele mai joase, e printre puținele ciorbe a căror rețetă nu poate fi atinsă nici c-o floare (de leuștean). Rigoarea sa ține de alchimie și vrăjitorie. Există și variante, desigur, dar total nerecomandabile (mai ales cele din Ardeal, vag dulcege, evident grețoase). Atenție, se poate și fără genunchiuți și ciocănele de vacă, dar atunci trebuie să mărim corespunzător cantitatea de burtă.

Oricum, e ceva ciudat cu ciorba asta subtilă, care vorbește cam mult despre noi: pute, dar e gustoasă, dacă ajungi să te obișnuiești cu ea; face rău, e grea, îngrașă, dar prea e bună și nu ne-o putem refuza; vine de la turci, dar se preface că e de-a noastră; e vulgară, e din chestii pe care alții le aruncă scârbiți dar noi o mâncăm toți, mai ales elita!

E mâncare de vizitii beți, dar are cea mai savantă și pretențioasă pregătire din toată bucătăria românească. E deopotrivă acră și dulce, picantă și catifelată, grasă și totuși delicată, eclectică și simplă în același timp. E Mitică!”

Radu Anton Roman, Bucate, vinari și obiceiuri românești. Valahia de miazăzi, Editura Paideia 

PS Iar la Turnu Severin, tanti Nuți face de departe cea mai bună ciorbă de burtă din toată Oltenia. S-aveți poftă!

Sir Francis

The Argentines grill more meat per capita than any nation on earth. Francis Mallmann was raised in the mountains of Patagonia, trained in the great kitchens of Europe, and returned home to become the top chef in Buenos Aires and the biggest star on South American food television. In 1995 he gave up cooking fancy food and applied all the lessons of haute cuisine to maximizing flavor and texture with wood-fired cookery. His food is astoundingly bright and vivid with burnt, crusty tastes both rustic and refined.

 

Sarmalele lu’ tanti Nuți

 

Voi aduna aici câteva rețete pentru sarmale, începând cu sărmăluțele în varză dulce ale lui Radu Anton Roman.

Sărmăluțe în varză dulce

“Una din bucatele ceremoniale și obligatorii ale nunților de toamnă, când fierbe vinul în oală și sângele-n mire și zici ca poetul „aud viața cum pârâie nebună și dulce”.

  • 1 varză dulce
  • 1 ceapă
  • 100 g untură de gâscă
  • Pătrunjel, mărar, cimbru
  • 500 g carne de vițel (de la coadă) tocată
  • 500 ml borș (care va merge și la zeamă)
  • 500 g carne de porc (împănată, piept, fleică) tocată
  • 300 g miez pâine albă
  • 2 ardei grași
  • 100 g unt
  • 2 ouă
  • 4 roșii
  • Sare, piper

 

Zeama:

  • 0,5 litru borș
  • 0,5 litru bulion roșii
  • 0,5 litru zeamă carne
  • 100 ml lapte
  • 0,5 litru vin alb

 

  • Se opăresc foile de varză în borș sau în apă cu oțet să se înmoaie – mai ales partea de vârf, mai subțire – că pe aceea o vom folosi
  • Se înmoaie pâinea în lapte
  • Se toacă mărunt și se prăjește ceapa în unt (untul va servi și la uns oala)
  • Se bat ouăle
  • Se toacă verdeața
  • Se amestecă carnea cu pâinea scursă de lapte (ce curge merge la zeamă), ceapa, ouăle, verdeața, sare, piper
  • Se iau găluște mici de tocătură și se umplu fest părțile subțiri de la foile de varză, în rulou
  • Într-un vas mare de lut uns bine cu grăsime de gâscă și unt – să băltească – se pune mai întâi un strat de varză fin tocată, câteva felii de roșie și bucăți de ardei gras, boabe de piper, cimbru
  • Urmează un strat de sarmale
  • Deasupra lor, alt strat de varză, la fel ornat
  • Sarmale, și șa mai departe
  • Ultimul strat – oprit la trei degete de gura oalei – trebuie să fie de varză acoperită total cu felii de roșii
  • Se toarnă zeamă, cât s-acopere de un deget varza
  • Se dă oala la cuptor, să fiarbă molcom, acoperit, de la trei ore – minimum necesar și suficient – la o noapte întreagă (dacă scade prea mult se mai adaugă apă fierbinte); cu o oră înainte de a fi date mesei se ia capacul, să se rumenească la foc mic și să scadă zeama sub jumătate din oală.

Nu se poate nuntă fără sarmale și sarmale fără smântână și ardei iute. Dar un asemenea regal merită ceva mai bun, o întâlnire rafinată, cum un singur vin românesc poate accepta: Fetească Neagră (rămas deocamdată, cu excepția podgoriilor Ștefănești, în proprietatea viilor răsăritene: Uricani, Cotești, Dealu Bujorului, Vutcani, Buzău, Dealu Mare).

Dacă ar fi vrut cineva să topească, cu har de alchimist, un mare vin alb în alt mare vin negru, tot Fetească Neagră i-ar fi ieșit!

Roșu închis, cu reflexe violacee (amintind de alte mari vinuri moldovenești exterminate de filoxeră) parfumat suav ca o grădină cu coacăze și mure un pic prea coapte – doar e o fetească! – dar și duhnind vicios a prune uscate și a pulberi de piper, acest vin salvat din patrimoniul vechi de milenii al podgoriei românești are un gust delicat, fiind în același timp – în oenologia mondială – un original misterios.

Nu are impetuozitatea de avalanșă a vinului negru, taninat și nemilos, dar are vâna lui. Nu e fructuos ca un vin alb, dar are delicatețea lui florală. Grație feminină și forță atletică sunt însușirile paradoxale ale acestui vin, care, în trei-patru ani, se rotunjește, devenind capodoperă.”

Radu Anton Roman. Bucate, vinari și obiceiuri românești. Moldova atributelor, Editura Paideia, 2008

 

Oysters hapiness

oysters

“As I ate the oysters with their strong taste of the sea and their faint metallic taste that the cold white wine washed away, leaving only the sea taste and the succulent texture, and as I drank their cold liquid from each shell and washed it down with the crisp taste of the wine, I lost the empty feeling and began to be happy and to make plans.”

Ernest Hemingway, A moveable feast

Strugurii lui Dumnezeu

Om gospodar, cum a terminat cu lucrul la cazanele de răchie, românul a început culesul viilor. Ca în toate satele româneşti, şi la Firizu culesul viei era un moment de mare sărbătoare. Trebuie să recunosc că nu prea mă strofocam eu cu munca, erau suficiente braţe în gospodărie. Mă jucam în schimb, până leşinam de foame. Gândul că trebuie să mă trezesc la cinci dimineaţa ca să urc dealul Obleagului mă neliniştea. Între timp, cei mari se treziseră deja, iar mama Nuţa întinsese masa în tindă. Nu era un mic dejun, ci un ospăţ, că ziua se arăta tare lungă.

Cu câteva săptămâni înainte de culesul viilor, sătenii se strângeau pe la porţi şi porneau, înarmaţi cu lopeţi, topoare şi târnăcoape, să refacă drumul care duce la Obleag. Era o caznă perpetuă, de Sisif, pentru că drumul urma să fie stricat apoi de ploi şi de nămeţi. Un drum anevoios, tăiat prin coasta pădurii, care ascundea bolovani cât damigeana de mari, ce trebuiau sparţi cu barosul, un drum aşa de lunecos că săracii boi se opinteau nespus până răzbeau. Dar firizenii erau puternici ca aceşti boi de prăsilă şi nu se înduplecau decât atunci când drumul devenea neted ca-n palmă. Nu venise încă vremea cumplitului blestem, “când femeile se vor chirci ca florile în ger/ori se vor umfla ca putinile-n râu,/iar bărbaţii vor ajunge să bea răchiul ca pe apă,/şi când vor tăia lemne la circular/îşi vor tăia degetele de parcă ar fi avut altele de schimb.”

Odată ajunşi la vii, luam găleţile de plastic şi cotăriţele acelea mari de nuiele, cu două toarte, ne îndreptam spre capul viei şi-ncepeam culesul. Coşurile cu ciorchini erau descărcate apoi direct în car, învelit cu o prelată sau cu o folie de plastic, ca să nu curgă mustul printre loitre. După o aşa osteneală, boii îşi vânturau cozile, păscând fericiţi în răcoarea dimineţii. Era mare veselie prin vii, se auzeau chiote şi cântece, iar timpul trecea hoţeşte, fără să-l simţi. Noi, copiii, alergam prin vii de la un capăt la altul ca loviţi de streche, ne îndopam cu struguri şi piersici până ne durea burta, făceam frunzare din maldărele de frunze uscate şi înotam prin ele. Încet-încet, soarele începea să-şi facă simţită prezenţa, aşa că lumea se strângea la conac – vorba vine, era doar o îngemănare de scânduri ca să nu ne plouă – pentru masa de prânz. Ciorba clocotea în oala de pământ, mama Nuţa arunca mirodeniile magice doar de ea ştiute şi o vărsa apoi în străchini, scotea murăturile, ouăle fierte, nelipsita brânză cu roşii; Tucă felia pâinea de vatră cât roata de Dacie, şi dă-i cu răchie, dă-i cu vin, noi începusem deja sărbătoarea. După un aşa festin, ne ridicam domol să sfârşim şi restul de vie. Ai fi zis că vom înnopta acolo, dar tare harnici mai erau aceşti oameni, obişnuiţi cu munca de când se puteau ţine în două picioare. Doar strugurii din ultimul butuc de vie mai rămâneau prin vii, ofrandă pentru Dumnezeu şi pentru păsările cerului. „Strugurii lui Dumnezeu”.

Coborârea Obleagului se dovedea la fel de anevoioasă ca şi urcuşul, mai ales că acum carele erau grele, fiind încărcate până la leuci. O dată ajunşi acasă, strugurii erau trecuţi prin zdrobitoarea aşezată deasupra putinilor şi lăsaţi apoi să-şi desăvârşească magia. Nu înţelegeam atunci ce-i cu toată această agitaţie, eram doar nerăbdător ca Tucă să dea cep putinii şi să beau mustul mult visat. Nici nu-mi imaginam ce bătălie cumplită avea să înceapă în putini în acele nopţi tomnatice, între cavaleria drojdiei şi infanteria zahărului, pentru triumful alcoolului. Şi ce mare bucurie când mustul curgea în lighene, îl beam ca pe suc şi deveneam lipicioşi ca hârtia de muşte, nu alta. Când se mai domolea, licoarea era ademenită apoi în damigenele de sticlă curate ca lacrima, învelite într-o împletitură de nuiele sau de papură, iar odiseea ei continua până la deplina maturitate. Unele damigene erau pecetluite apoi cu păcură şi păstrate pentru sărbătorile de peste an.

Elvis Dobrescu, fragment din Strugurii lui Dumnezeu