Cu o săptămână înaintea Crăciunului celui de-al şaselea an al celui de-al treilea mileniu, m-am certat îngrozitor cu apendicele meu. Nu ştiu ce-l apucase, fusese într-adevăr un an greu. Am hotărât că un control n-ar strica, după ce în prealabil m-am diagnosticat băbeşte: m-am ridicat pe vârful picioarelor, ca un balerin, şi mi-am dat drumul. Să crăp de durere, nu alta!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când aud de spital, mă fur­nică pe şira spinării!
Medicul mă consultă.
– Musai să te internez!, îmi spune grav.
Era duminică.
– Vino diseară să-ncepem tratamentul cu antibiotice, ca mâine dimineaţă să intri în operaţie.
Am încercat eu între timp să bravez…
Mă internez, încep injec­ţiile din şase-n şase ore şi lungă-i noaptea, ca pentru o santinelă, până când zorii bat în ferestre ca nişte stafii.
E ora 8. Mă pregătesc de ope­raţie, cu un popas pe la cabinetul asistentei.
– Mă, eşti ras?, mă-ntreabă cu vocea-i baritonală.
– Da, doamnă, am fost inspirat! îi răspund şugubăţ.
– Mă, spune-mi dacă eşti ras îndeajuns, că eu nu vreau să-mi urc doctorul în cap pe urmă, continuă.
– Da.
– Oricum nu mai am decât lama asta, adaugă.
– Doamnă, dar nu-i sigilată, zic eu.
– Dar tu nu înţelegi că nu mai am decât lama asta. Du-te şi ia-ţi o lamă, dar nu prea mai avem timp.
– Las că-s ras, îi răspund enervat.
Se face 08.30. Păşesc spe­ri­at în sala de operaţie, mă simt ca răpit de extratereştri…
Stau în capul oaselor pe ma­să şi mă pregătesc de a­nestezie.
– Trebuie să te-ncovoi şi să-ţi ţii bărbia lipită de piept. Să nu te mişti. Vezi, acul ăsta ma­re intră în coloana vertebrală, iar apoi anestezicul îşi va face repere efectul, îmi spune doc­torul.
– Simţi ceva acum?, mă-ntreabă, în timp ce cotrobăie prin măruntaiele mele.
– Puţin, îi răspund uşor jenat.
– Acum, mă doare în capul pieptului, continuu.
– Îmi pare rău, dar apen­dicele e băgat sub ficat. Dacă mai întârziai două ore dădeai în peritonită, zice medicul.
– Iată, am curăţat şi locul, acum te coasem!
– Cum? E gata aşa repede? Ce mişto! Pot să văd şi eu maţul ăla?, întreb entuziast.
– Da, cum să nu!
– Ce urât e, arată ca băşica porcului!
Sunt purtat în cameră.
– Fii atent că nu trebuie să mişti capul vreo trei ore, că altfel rămâi cu dureri! mă aten­ţionează salvatorul meu.
– Vai, dar mă doare spatele. Sunt agitat, mă doare inima, domnule doctor, ce se-ntâm­plă, mă doare inima, întreb spe­riat.
– Stai liniştit, ai palpitaţii. E stresul postoperatoriu, mă li­nişteşte doctorul.
Adorm. Mă trezesc după vreo două ore. E după-amiază. Trebuie să stau nemişcat.
Organele mele, date peste cap de anestezic, încep să-şi revină.
– Trebuie neapărat să fac pipi, aşa mi-au spus, numai că nu-mi vine. Vreau să merg la toaletă.
–  N-ai voie. Nu trebuie să te ridici. Încearcă în sticla asta, mă-ndeamnă asistenta.
– Cum?! Cu atâta lume în salon. Fugi de-acilea! o lămu­resc.
După lungi monologuri… simt că-mi vine. Sunt un în­vingător, ce mai! Dacă aveţi impresia că supliciul se încheie aici, vă înşelaţi. Urmează pro­ba de foc: primul scaun.
– Nu îţi putem da drumul din spital până nu ai primul scaun, pentru că poate faci vreo încurcătură de maţe, mă avertizează asistenta, năru­indu-mi speranţele unei eva­dări cât mai rapide.
O zi-ntreagă nu am voie să mănânc, ci doar să beau apă şi ceaiuri, apoi trec pe supe să­rate fără tăiţei şi iaurturi. Vai, ce greţuri am! Ce dureri de cap! Doamne, ce bine că nu-s femeie şi nu-s nevoit să nasc. Nu-mi amintesc cine spunea că fericirea şi nefericirea sunt o chestiune de organe. Cam avea dreptate!  Halesc perfuzii că mă simt slăbit şi vreau să mă refac. Ah, ce dor anti­bio­ticele astea!
– Hai băiatu’ că deja trebuie să începi să mergi, mă în­cu­rajează doctorul.
Din salon se văd schelele maternităţii pe care autorităţile încearcă de vreo şaişpe ani s-o construiască. La pervaze, în loc de flori, tot felul de plase, borcane şi cutii. E „frigiderul” pacienţilor. A-nceput să plouă.
– Să vezi ce-o să te doară operaţia când e vremea urâtă, mă face atent unul dintre co­legii mei de suferinţă.
Cât urât în jur: schele de beton, copacii schilodiţi şi blo­curile gri şobolan. Mai bine mă uit la televizor, acolo cel puţin lumea e mai colorată. Cică-i cea mai caldă iarnă din ultimii cinci sute de ani. E o căldură în salon!… Ăştia n-au repartitoare la calorifere, care mai sunt şi din fontă, moarte de cald!
Vreau acasă, n-am avut pri­mul scaun, dar vreau acasă. Prin băile din spital suflă vân­tul ca pe Transfăgărăşan. Mă externează. Casă, dulce casă!  Vai, dar ce dureri de cap am. Nu se poate să rămân cu du­rerile astea de cap, o să-nnebu­nesc. Timp de o săptămână, am sfidat secole de evoluţie: am revenit la poziţia iniţială, patrupedă. Mi-era imposibil să stau în picioare!
– Trebuie să bei din când în când câte-un păhărel de cog­nac, cafeaua numai sărată, îmi răsună sfatul medicului.
Am avut şi primul scaun, au trecut şi durerile de cap… Încep să ţopăi ca un ied.
Luni-dimineaţa am fost operat. Peste o săptămână, mai exact duminică la prânz, merg să-mi scoată firele.
– Te găsişi când să vii, în ajunul Crăciunului, zice asis­tenta.
– Acum aşteaptă, adaugă, pătrunsă de spiritul sărbăto­ri­lor.
Aştept. După vreo juma’ de oră, mă preia. Începe să scoată firele.
– Mă, sigur au trecut şapte zile?, mă ia la rost.
– Da.
– Hai că-i gata! Dacă a mai rămas vreunul, te-ntorci tu!…

Legendă:
APENDICITĂ ACUTĂ FLEGMONOASĂ
Bolnavul se internează pen­tru dureri abdominale cu maxim de intensitate în fosa iliacă dreaptă, intole­ranţă digestivă şi discon­fort.
Se intervine chirurgical şi se confirmă diagnosticul de mai sus pentru care se efectuează apendicectomie.
Evoluţie postoperatorie favorabilă spre vindecare per primam.
Se externează cu reco­man­dările:
– evită eforturile fizice mari 2-3 săptămâni;
– scoate firele la şapte zile de la operaţie;
– CM= 14 zile