Month: November 2009
Norilor copacii le urzesc brocarte
Oraşul
Soarele tatuează trupul garsonierei,
Coboară ca un păianjen,
Şi tremură firul vieţii noastre ca o frescă
Şi paharele ciobite în care sângele
Strugurelui a împietrit,
Moliile destramă plictisite-n şifoniere
Gulere din blană de vulpe argintie,
Oraşul agonizează sub ochii noştri
Ca un câine împuşcat doar cu un cartuş,
Lumina solară îl înveleşte
Într-un cocon pufos şi prăfuit,
Din care ţâşneşte în zori
Un bizar fluture pestriţ,
Pe străzile înguste şi întortocheate,
Femei învelite în roşii rochii de mireasă,
Cu priviri iuţi de nevăstuică,
Îndrumă alaiul la funeraliile ţapului de carton,
Poeţii oraşului îşi fac mâinile căuş,
Beau stelele din fântână…
Şi fulgeră prin ferestre acoperite de cărţi
Femei învelite în olandină
Strălucitoare ca păsările colibri
Implorând braţe de profeţi.
din volumul “Mecanica îngerilor”, Editura dacia Europa Nova, 2004
Odă muntencelor
Într-o lume hipertehnologizată, în Plaiul Cloşanilor din Mehedinţi femeile încă merg în pădure să aducă câte o spinare de lemne ca să aibă cu ce face focul… Am distins siluetele celor două ţărănci în timp ce fotografiam Lacul Zaton din comuna Ponoarele, prima mai tânără, cealaltă mai în vârstă, poate mamă şi fiică, noră şi soacră poate, cine ştie. Aplecate din cauza greutăţii purtate în spinare, păreau două virgule umane în mişcare. Mai opreau din când în când să-şi tragă sufletul, răzimându-se cu spinarea de lemne pe câte una din stâncile de pe spinarea dealului. M-am apropiat de ele şi le-am cerut permisiunea să le fotografiez. Am rămas mut de admiraţie citind în privirile lor nu vreun sentiment de amărăciune ci de impresionantă mândrie, în sensul demnităţii şi onoarei, nu al trufiei. Bătrâna părea o munteancă vrednică, purtându-şi mândră basmaua purpurie înflorată care îi încadra chipu-i oval brăzdat de riduri. Munteanca mai tânără purta, peste bluza neagră, o vestă galben muştar cu nasturi mari. Avea păr de abanos, păr de culoare neagră lucioasă deci, strâns în coadă iar faţa îi era luminoasă şi tenul catifelat. Aşa-s muntencele, femei mândre, viguroase şi totuşi plăpânde, hotărâte şi puternice dar totuşi mlădioase ca o trestie, aprige la vorbă şi la faptă dar femei credincioase, pe care ajungi să le venerezi. Ştiu ce spun, că doar sunt însurat cu o munteancă, dar de la Gornenţi.
Apendice la apendicită
Cu o săptămână înaintea Crăciunului celui de-al şaselea an al celui de-al treilea mileniu, m-am certat îngrozitor cu apendicele meu. Nu ştiu ce-l apucase, fusese într-adevăr un an greu. Am hotărât că un control n-ar strica, după ce în prealabil m-am diagnosticat băbeşte: m-am ridicat pe vârful picioarelor, ca un balerin, şi mi-am dat drumul. Să crăp de durere, nu alta!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când aud de spital, mă furnică pe şira spinării!
Medicul mă consultă.
– Musai să te internez!, îmi spune grav.
Era duminică.
– Vino diseară să-ncepem tratamentul cu antibiotice, ca mâine dimineaţă să intri în operaţie.
Am încercat eu între timp să bravez…
Mă internez, încep injecţiile din şase-n şase ore şi lungă-i noaptea, ca pentru o santinelă, până când zorii bat în ferestre ca nişte stafii.
E ora 8. Mă pregătesc de operaţie, cu un popas pe la cabinetul asistentei.
– Mă, eşti ras?, mă-ntreabă cu vocea-i baritonală.
– Da, doamnă, am fost inspirat! îi răspund şugubăţ.
– Mă, spune-mi dacă eşti ras îndeajuns, că eu nu vreau să-mi urc doctorul în cap pe urmă, continuă.
– Da.
– Oricum nu mai am decât lama asta, adaugă.
– Doamnă, dar nu-i sigilată, zic eu.
– Dar tu nu înţelegi că nu mai am decât lama asta. Du-te şi ia-ţi o lamă, dar nu prea mai avem timp.
– Las că-s ras, îi răspund enervat.
Se face 08.30. Păşesc speriat în sala de operaţie, mă simt ca răpit de extratereştri…
Stau în capul oaselor pe masă şi mă pregătesc de anestezie.
– Trebuie să te-ncovoi şi să-ţi ţii bărbia lipită de piept. Să nu te mişti. Vezi, acul ăsta mare intră în coloana vertebrală, iar apoi anestezicul îşi va face repere efectul, îmi spune doctorul.
– Simţi ceva acum?, mă-ntreabă, în timp ce cotrobăie prin măruntaiele mele.
– Puţin, îi răspund uşor jenat.
– Acum, mă doare în capul pieptului, continuu.
– Îmi pare rău, dar apendicele e băgat sub ficat. Dacă mai întârziai două ore dădeai în peritonită, zice medicul.
– Iată, am curăţat şi locul, acum te coasem!
– Cum? E gata aşa repede? Ce mişto! Pot să văd şi eu maţul ăla?, întreb entuziast.
– Da, cum să nu!
– Ce urât e, arată ca băşica porcului!
Sunt purtat în cameră.
– Fii atent că nu trebuie să mişti capul vreo trei ore, că altfel rămâi cu dureri! mă atenţionează salvatorul meu.
– Vai, dar mă doare spatele. Sunt agitat, mă doare inima, domnule doctor, ce se-ntâmplă, mă doare inima, întreb speriat.
– Stai liniştit, ai palpitaţii. E stresul postoperatoriu, mă linişteşte doctorul.
Adorm. Mă trezesc după vreo două ore. E după-amiază. Trebuie să stau nemişcat.
Organele mele, date peste cap de anestezic, încep să-şi revină.
– Trebuie neapărat să fac pipi, aşa mi-au spus, numai că nu-mi vine. Vreau să merg la toaletă.
– N-ai voie. Nu trebuie să te ridici. Încearcă în sticla asta, mă-ndeamnă asistenta.
– Cum?! Cu atâta lume în salon. Fugi de-acilea! o lămuresc.
După lungi monologuri… simt că-mi vine. Sunt un învingător, ce mai! Dacă aveţi impresia că supliciul se încheie aici, vă înşelaţi. Urmează proba de foc: primul scaun.
– Nu îţi putem da drumul din spital până nu ai primul scaun, pentru că poate faci vreo încurcătură de maţe, mă avertizează asistenta, năruindu-mi speranţele unei evadări cât mai rapide.
O zi-ntreagă nu am voie să mănânc, ci doar să beau apă şi ceaiuri, apoi trec pe supe sărate fără tăiţei şi iaurturi. Vai, ce greţuri am! Ce dureri de cap! Doamne, ce bine că nu-s femeie şi nu-s nevoit să nasc. Nu-mi amintesc cine spunea că fericirea şi nefericirea sunt o chestiune de organe. Cam avea dreptate! Halesc perfuzii că mă simt slăbit şi vreau să mă refac. Ah, ce dor antibioticele astea!
– Hai băiatu’ că deja trebuie să începi să mergi, mă încurajează doctorul.
Din salon se văd schelele maternităţii pe care autorităţile încearcă de vreo şaişpe ani s-o construiască. La pervaze, în loc de flori, tot felul de plase, borcane şi cutii. E „frigiderul” pacienţilor. A-nceput să plouă.
– Să vezi ce-o să te doară operaţia când e vremea urâtă, mă face atent unul dintre colegii mei de suferinţă.
Cât urât în jur: schele de beton, copacii schilodiţi şi blocurile gri şobolan. Mai bine mă uit la televizor, acolo cel puţin lumea e mai colorată. Cică-i cea mai caldă iarnă din ultimii cinci sute de ani. E o căldură în salon!… Ăştia n-au repartitoare la calorifere, care mai sunt şi din fontă, moarte de cald!
Vreau acasă, n-am avut primul scaun, dar vreau acasă. Prin băile din spital suflă vântul ca pe Transfăgărăşan. Mă externează. Casă, dulce casă! Vai, dar ce dureri de cap am. Nu se poate să rămân cu durerile astea de cap, o să-nnebunesc. Timp de o săptămână, am sfidat secole de evoluţie: am revenit la poziţia iniţială, patrupedă. Mi-era imposibil să stau în picioare!
– Trebuie să bei din când în când câte-un păhărel de cognac, cafeaua numai sărată, îmi răsună sfatul medicului.
Am avut şi primul scaun, au trecut şi durerile de cap… Încep să ţopăi ca un ied.
Luni-dimineaţa am fost operat. Peste o săptămână, mai exact duminică la prânz, merg să-mi scoată firele.
– Te găsişi când să vii, în ajunul Crăciunului, zice asistenta.
– Acum aşteaptă, adaugă, pătrunsă de spiritul sărbătorilor.
Aştept. După vreo juma’ de oră, mă preia. Începe să scoată firele.
– Mă, sigur au trecut şapte zile?, mă ia la rost.
– Da.
– Hai că-i gata! Dacă a mai rămas vreunul, te-ntorci tu!…
Legendă:
APENDICITĂ ACUTĂ FLEGMONOASĂ
Bolnavul se internează pentru dureri abdominale cu maxim de intensitate în fosa iliacă dreaptă, intoleranţă digestivă şi disconfort.
Se intervine chirurgical şi se confirmă diagnosticul de mai sus pentru care se efectuează apendicectomie.
Evoluţie postoperatorie favorabilă spre vindecare per primam.
Se externează cu recomandările:
– evită eforturile fizice mari 2-3 săptămâni;
– scoate firele la şapte zile de la operaţie;
– CM= 14 zile
Podul lui Dumnezeu, în pericol
Ploile abundente căzute în ultimele 24 de ore în judeţul Mehedinţi au produs pagube însemnate, cea mai afectată fiind zona de nord, iar „Podul lui Dumnezeu” din comuna Ponoarele, unul din cele trei mari poduri naturale din lume şi singurul deschis traficului rutier, este în pericol de a se prăbuşi.
Citeşte mai multe aici
Vezi filmul aici
Vezi galerie foto mai jos
„Închisoarea noastră cea de toate zilele”
În urmă cu o lună de zile, pe 12 octombrie mai exact, s-au împlinit şase ani de la trecerea la cele veşnice, la München, a marelui mehedinţean şi ilovăţean Ion Ioanid. A trecut neobservată această comemorare, motiv pentru care, în calitate de ziarist şi de om de cultură, îmi fac mea culpa şi încerc acum să-l pomenesc pe acest Mare Caracter care a fost Ion Ioanid.
S-a născut în 1926, la 26 martie, la moşia tatălui său din comuna Ilovăţ, judeţul Mehedinţi. Tot acolo, în casa părintească, a fost botezat de preotul din sat. Naş l-a avut pe Octavian Goga, cu care tatăl lui, Tilică Ioanid, a fost prieten nedespărţit de-a lungul întregii vieţi atât de agitate a generaţiei lor. Ion Ioanid a urmat cele patru clase primare la şcoala din satul natal. Liceul l-a făcut la Bucureşti: primele şase clase la Colegiul Naţional „Sf. Sava“ şi ultimele două la Liceul „Spiru Haret“. Bacalaureatul şi-l dă în 1944, împreună cu absolvenţii liceelor din Turnu Severin, în localul şcolii din Şişeşti, comună în care, din cauza bombardamentelor anglo-americane, se refugiaseră profesori şi candidaţi. În toamna aceluiaşi an, din cauza invaziei sovietice, ajunge cu întârziere în Bucureşti şi pierde termenul de înscriere la facultate. În 1945, intră la Facultatea de Drept, dar în anul III este exmatriculat pentru „origine socială nesănătoasă“.
Arestat pentru prima oară în 1949, anchetat şi eliberat curând, arestat din nou în 1952 şi condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică pentru uneltire împotriva statului, Ion Ioanid a trecut prin mai toate închisorile comuniste din România, cunoscând, o dată cu teribila pedeapsă a privaţiunii de libertate, toate ororile unui regim de detenţie violent şi abuziv. A fost eliberat dupa 12 ani, în 1964, în urma decretului de graţiere a deţinuţilor politici. În 1969 pleacă în străinătate, în R.F.Germania, unde i se acordă azil politic. Stabilit la Munchen, lucrează în primul an ca muncitor necalificat. Dupa aceea, timp de douăzeci de ani, până la pensionare, a fost crainic la secţia română a postului Radio Europa Liberă.
Ne-a lăsat ca moştenire literară „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, pagini de tulburătoare, dureroasă, înălţătoare memorialistică. Monumentala sa operă – cinci volume, în ediţia princeps, la Editura Albatros, reeditată apoi de Humanitas în trei volume – , pe care ne-a lăsat-o moştenire, nu este doar literatură, sau nu este în primul rând literatură, ci un document cutremurător.
“Recunosc că nici înainte de arestare şi cu atît mai mult după experienţa vieţii petrecute în închisoare nu m-au impresionat şi nu am fost în stare să acord respectul cuvenit, din principiu, gradelor, titlurilor, sau membrilor ierarhiei vreunei organizaţii, fie ea politică, militară, ori bisericească, decît în măsura în care oamenii care le reprezentau erau, într-adevăr, respectabili. Nici uniformele, nici numele sonore, nici originea socială, nici chiar vîrsta părului cărunt nu m-au împiedicat să-i apreciez după alte criterii decît ale onestităţii şi caracterului integru. […] Am respectat şi admirat numai nobleţea de caracter. Nu cred că te înnobilează nici sîngele, nici gradul de cultură, nici munca !” (Închisoarea noastră cea de toate zilele, ediţia I, Albatros, Bucureşti, 1996, vol. 5, p. 264)
Citeşte reportajul Ilovăţ – închisoarea noastră cea de toate zilele aici
Citeşte şi La mormântul lui Ion Ioanid aici
Vezi documentar Memorialul Durerii – Ion Ioanid partea 1 aici
Vezi documentar Memorialul Durerii – Ion Ioanid partea a II-a aici
Vezi documentar Memorialul Durerii – Ion Ioanid partea a III-a aici
Vezi documentar Memorialul Durerii – Ion Ioanid partea a IV-a aici
Citeşte şi Topul cărţilor memorabile ale culturii române apărute după ‘90 aici
Lumea văzută prin ochii mei (VI)
Lumea văzută prin ochii mei (V)
După douăzeci de ani…
Această fotografie a fost făcută în 1989, la începutul unui nou an şcolar. Este fotografia de grup a clasei mele, având-o ca învăţătoare pe inimoasa „tovarăşă” Cornea. Tuns scurt, cu vârtej în vârful capului, încălţat cu celebrii tenişi de Drăgăşani şi îmbrăcat în nelipsita uniformă şcolară. V-am dat deja destule indicii, haideţi să vedem dacă mă identificaţi…