„Închisoarea noastră cea de toate zilele”

În urmă cu o lună de zile, pe 12 octombrie mai exact, s-au împlinit şase ani de la trecerea la cele veşnice, la München, a marelui mehedinţean şi ilovăţean Ion Ioanid. A trecut neobservată această comemorare, motiv pentru care, în calitate de ziarist şi de om de cultură, îmi fac mea culpa şi încerc acum să-l pomenesc pe acest Mare Caracter care a fost Ion Ioanid.Ion Ioanid

S-a născut în 1926, la 26 martie, la moşia tatălui său din comuna Ilovăţ, judeţul Mehedinţi. Tot acolo, în casa părintească, a fost botezat de preotul din sat. Naş l-a avut pe Octavian Goga, cu care tatăl lui, Tilică Ioanid, a fost prieten nedespărţit de-a lungul întregii vieţi atât de agitate a generaţiei lor. Ion Ioanid a urmat cele patru clase primare la şcoala din satul natal. Liceul l-a făcut la Bucureşti: primele şase clase la Colegiul Naţional „Sf. Sava“ şi ultimele două la Liceul „Spiru Haret“. Bacalaureatul şi-l dă în 1944, împreună cu absolvenţii liceelor din Turnu Severin, în localul şcolii din Şişeşti, comună în care, din cauza bombardamentelor anglo-americane, se refugiaseră profesori şi candidaţi. În toamna aceluiaşi an, din cauza invaziei sovietice, ajunge cu întârziere în Bucureşti şi pierde termenul de înscriere la facultate. În 1945, intră la Facultatea de Drept, dar în anul III este exmatriculat pentru „origine socială nesănătoasă“.

Arestat pentru prima oară în 1949, anchetat şi eliberat curând, arestat din nou în 1952 şi condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică pentru uneltire împotriva statului, Ion Ioanid a trecut prin mai toate închisorile comuniste din România, cunoscând, o dată cu teribila pedeapsă a privaţiunii de libertate, toate ororile unui regim de detenţie violent şi abuziv. A fost eliberat dupa 12 ani, în 1964, în urma decretului de graţiere a deţinuţilor politici. În 1969 pleacă în străinătate, în R.F.Germania, unde i se acordă azil politic. Stabilit la Munchen, lucrează în primul an ca muncitor necalificat. Dupa aceea, timp de douăzeci de ani, până la pensionare, a fost crainic la secţia română a postului Radio Europa Liberă.

Ne-a lăsat ca moştenire literară „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, pagini de tulburătoare, dureroasă, înălţătoare memorialistică. Monumentala sa operă – cinci volume, în ediţia princeps, la Editura Albatros, reeditată apoi de Humanitas în trei volume – , pe care ne-a lăsat-o moştenire, nu este doar literatură, sau nu este în primul rând literatură, ci un document cutremurător.

“Recunosc că nici înainte de arestare şi cu atît mai mult după experienţa vieţii petrecute în închisoare nu m-au impresionat şi nu am fost în stare să acord respectul cuvenit, din principiu, gradelor, titlurilor, sau membrilor ierarhiei vreunei organizaţii, fie ea politică, militară, ori bisericească, decît în măsura în care oamenii care le reprezentau erau, într-adevăr, respectabili. Nici uniformele, nici numele sonore, nici originea socială, nici chiar vîrsta părului cărunt nu m-au împiedicat să-i apreciez după alte criterii decît ale onestităţii şi caracterului integru. […] Am respectat şi admirat numai nobleţea de caracter. Nu cred că te înnobilează nici sîngele, nici gradul de cultură, nici munca !” (Închisoarea noastră cea de toate zilele, ediţia I, Albatros, Bucureşti, 1996, vol. 5, p. 264)

Citeşte reportajul Ilovăţ – închisoarea noastră cea de toate zilele aici

Citeşte şi La mormântul lui Ion Ioanid aici

Vezi documentar Memorialul Durerii – Ion Ioanid partea 1 aici

Vezi documentar Memorialul Durerii – Ion Ioanid partea a II-a aici

Vezi documentar Memorialul Durerii – Ion Ioanid partea a III-a aici

Vezi documentar Memorialul Durerii – Ion Ioanid partea a IV-a aici

Citeşte şi Topul cărţilor memorabile ale culturii române apărute după ‘90 aici