Odă muntencelor

Într-o lume hipertehnologizată, în Plaiul Cloşanilor din Mehedinţi femeile încă merg în pădure să aducă câte o spinare de lemne ca să aibă cu ce face focul… Am distins siluetele celor două ţărănci în timp ce fotografiam Lacul Zaton din comuna Ponoarele, prima mai tânără, cealaltă mai în vârstă, poate mamă şi fiică, noră şi soacră poate, cine ştie. Aplecate din cauza greutăţii purtate în spinare, păreau două virgule umane în mişcare. Mai opreau din când în când să-şi tragă sufletul, răzimându-se cu spinarea de lemne pe câte una din stâncile de pe spinarea dealului. M-am apropiat de ele şi le-am cerut permisiunea să le fotografiez. Am rămas mut de admiraţie citind în privirile lor nu vreun sentiment de amărăciune ci de impresionantă mândrie, în sensul demnităţii şi onoarei, nu al trufiei. Bătrâna părea o munteancă vrednică, purtându-şi mândră basmaua purpurie înflorată care îi încadra chipu-i oval brăzdat de riduri. Munteanca mai tânără purta, peste bluza neagră, o vestă galben muştar cu nasturi mari. Avea păr de abanos, păr de culoare neagră lucioasă deci, strâns în coadă iar faţa îi era luminoasă şi tenul catifelat. Aşa-s muntencele, femei mândre, viguroase şi totuşi plăpânde, hotărâte şi puternice dar totuşi mlădioase ca o trestie, aprige la vorbă şi la faptă dar femei credincioase, pe care ajungi să le venerezi. Ştiu ce spun, că doar sunt însurat cu o munteancă, dar de la Gornenţi.