Laurian Stănchescu, Dragoljub Firulović şi Marius Cilibia, faţă cu Chestionarul lui Proust

„Chestionarul lui Proust” reprezintă un set de întrebări folosite în jocurile de societate. Fiecare dintre noi a completat, probabil, la un moment dat, un „Chestionar al lui Proust” sau a răspuns unor astfel de întrebări. Căci ce altceva erau  jurnalele ţinute în liceu, „oracolele” cărora ne destăinuiam şi scriam despre dorinţele, idealurile şi antipatiile noastre?! Numele sub care e cu­noscut – „Chestionarul lui Proust” – provine de la răspunsurile date acestei „grile” de către celebrul ro­mancier francez Marcel Proust, păstrate în jurnalul prietenei sale, Antoinette Faure. Ulterior, ele au fost preluate, adaptate, refăcute ori actualizate.
Cum au răspuns la în­trebările celebrului chestionar poetul Laurian Stănchescu, pictorul-cântăreţ Dragoljub Firulović şi gazetarul şi pro­zatorul Marius Cilibia aflaţi din rândurile de mai jos.

Laurian Stănchescu, Dragoljub Firulović şi Marius Cilibia, in redacţia cotidianului “Informaţia de Severin”

1. Care este principala dum­neavoastră trăsătură?

Laurian Stănchescu: Încerc să fiu aşa cum mă văd eu în gândurile mele: bun, generos, încerc să nu trăiesc pentru mine şi, din câte ştiu, niciodată nu am trăit pentru mine. Pentru mine am trăit foarte puţin, important e să trăieşti pentru cei din jurul tău. Altfel spus, centrul tău de greutate să-l transferi ca să dai forţă şi renaştere în jurul tău.

Dragoljub Firulović: Eu, de multe ori, mă simt ca o piatră, născută pe Valea Timocului. O piatră care are multe semne nedescifrate.

Marius Cilibia: Din pă­cate, eu încerc să curg dinspre fermitatea gazetăriei către sensibilitatea prozei şi, câ­teodată, cu totul şi cu totul întâmplător, către poezie. Îmi dau seama, din păcate, că mă lovesc de mulţi prea mulţi bolovani risipindu-mă şi încercând apoi cu greu să mă adun – şi nu întotdeauna re­uşesc.

2. Care este calitatea pe care doriţi să o întâlniţi la un bărbat?

Laurian Stănchescu: În primul rând, să fie de onoare, să se ţină de cuvânt, să îşi respecte semenii şi să facă lucruri bune pentru comu­nitatea în care trăieşte. Şi lucrul cel mai important, să îşi păstreze bărbăţia pentru a înconjura, aşa cum inima îşi înconjoară prin bătăile ei propria-i viaţă, patria în care trăieşte.

Dragoljub Firulović: Băr­batul trebuie să fie bărbat: să se ţină de vorbă, să fie sincer. Cum zice şi Maria Tănase: „Că furnica de-i furnică/ La trup mare, la cap mică,/ Şi la mijloc subţirică, / De umblă pe sub pământ,/ Tot se ţine de cuvânt, / Tot se ţine de cuvânt. Hai, dar noi oameni botezaţi, /  Dar noi oameni botezaţi, / De cuvânt suntem lăsaţi, / De cuvânt suntem lăsaţi”…

Marius Cilibia: Să fie puternic cu el însuşi, nu neapărat cu cei din jur.

3. Care este calitatea pe care doriţi să o întâlniţi la o femeie?

Laurian Stănchescu: Este o întrebare foarte grea, pentru că de femeie te îndrăgosteşti, o iubeşti, faci copii cu ea, are un rol foarte important în viaţa bărbatului şi în viaţa cetăţii. Calitatea cea mai mare pe care ar trebui să o aibă o femeie este să nu-şi piardă niciodată sentimentul naşterii şi să nu transforme sentimentul acesta care este extrem de puternic pentru un bărbat, într-o armă împotriva lui. Naşterea să fie personală. Aş mai adăuga faptul că femeia ar trebui să se lase iubită, fără ascunzişuri.

Dragoljub Firulović: Fe­meia să încerce să fie femeie, să nu încerce să fie bărbat.

Marius Cilibia: … deşi une­le reuşesc. La o femeie cauţi multe, dar principala atracţie pentru mine este să fie înţelegătoare; iar ca să fie înţelegătoare, înainte de toate trebuie să asculte. Nu să fie supusă, să asculte.

4. Ce preţuiţi cel mai mult la prietenii dum­nea­voastră?

Laurian Stănchescu: Eu consider că prietenia este deasupra tuturor lucrurilor. Pentru mine, prietenia este starea de graţie a unui om. Consider că fără prietenie viaţa nu poate avea niciun fel de strălucire. Prietenia este cununa gândurilor unui om.

Dragoljub Firulović: Omul nu există dacă nu crede în Dumnezeu şi în prieteni.

Marius Cilibia: La prie­teni, apreciez în primul rând faptul că sunt. Dacă i-ai găsit, în­seamnă că ei au toate ca­lităţile pe care le-ai dorit să le aibă omul pe care te sprijini şi pe care îl sprijini la nevoie.

5. Care este principalul dumneavoastră defect?

Laurian Stănchescu: Mă încredinţez foarte uşor. Întot­deauna discut sincer, viaţa mea nu are niciun fel de ascun­zişuri. Principalul meu defect este că nu ar trebui să mă schimb niciodată…

Dragoljub Firulović: Cred că principalul meu defect este că nu am iubit niciodată numai o femeie. Am un suflet foarte mare.

Marius Cilibia: Constat, cu plăcere, că semăn cu prietenii mei. Principalul meu defect este că sunt mult prea sincer.

Laurian Stănchescu: Aş vrea să continui ideea lui Marius. Ai spus că eşti prea sincer. Nu crezi, totuşi, că sinceritatea pentru cel din faţa ta poate fi şi un mod de viaţă care-i dă de gândit şi îl face mai slab decât tine. Omul sincer, paradoxal, este mult mai puternic decât omul nesincer.

Marius Cilibia: Da, pen­tru că nu mai are nevoie de scutul minciunii, dar, aşa cum probabil că i s-a întâmplat fiecăruia dintre noi, cei care te-au văzut atât de sincer au folosit sinceritatea şi tainele inimii tale pentru a te lovi, din plăcerea de a lovi şi de a se simţi o secundă mai puternic decât tine.

Laurian Stănchescu: Da, dar poate că doar omul slab loveşte, omul puternic nu.

Marius Cilibia: Categoric, de asta am şi spus că noi nu mai avem nevoie de scuturi. Eu îmi recunosc sinceritatea ca pe un defect major în faţa celor nepregătiţi să ne confruntăm altfel decât lovind.

Laurian Stănchescu: Ştii cum văd eu omul sincer, omul demn, omul care trăieşte cultul prieteniei? Este ca un fel de cerc, de aură, chiar glonţul poate să treacă prin interiorul acestui cerc fără să-l rănească; merg mai departe: chiar moartea poate să treacă prin interiorul cercului, care este acest om, fără să-l rănească de moarte.

6. Care este îndelet­ni­cirea dumneavoastră pre­ferată?

Laurian Stănchescu: În­de­let­nicirea mea preferată este să fiu om.

Dragoljub Firulović: Eu alt om.

Marius Cilibia: Ăsta e marele dezavantaj, că eu răs­pund al treilea. Îndeletnicirea mea preferată este să stau de vorbă şi, pe cât mă duc pu­terile, să înţeleg.

7. Care este fericirea pe care o visaţi?

Laurian Stănchescu: Feri­cirea pe care o visez eu este ca tot omul să trăiască în pace, să trăiască senin şi fericit.

Dragoljub Firulović: Să ne înţelegem unul cu celălalt.

Marius Cilibia: Aşa cum mi-a urat, de curând, o doamnă la care ţin foarte mult, mi-aş dori să mă îndrăgostesc în fiecare dimineaţă.

8. Care ar fi pentru dum­neavoastră cea mai mare nenorocire care vi s-ar pu­tea întâmpla?

Laurian Stănchescu: Cea mai mare nenorocire care mi s-a întâmplat deja este că părinţii mei au murit.

Dragoljub Firulović: Cea mai mare nenorocire care ar putea să mi se întâmple ar fi să-mi ia cineva libertatea.

Marius Cilibia: Cea mai mare nenorocire care ţi se poate întâmpla e să-ţi moară cei apropiaţi.

9. Ce aţi vrea să fiţi?

Laurian Stănchescu: Nimic în afara a ceea ce sunt.

Dragoljub Firulović: Un om credincios.

Marius Cilibia: O rimă.

10. Care este locul în care aţi dori să trăiţi?

Laurian Stănchescu: Eu sper să ajung la acel punct, care să-mi întoarcă viaţa înapoi, şi să mă ducă până în locul naşterii mele, adică munţii mei din Balta, câmpiile mele din Dragoteşti, ceairul meu din Strehaia şi Dunărea vieţii mele.

Dragoljub Firulović: Omul trebuie să trăiască acolo unde s-a născut.

Marius Cilibia: Stigniţa, judeţul Mehedinţi.

11. Care este culoarea dumneavoastră preferată?

Laurian Stănchescu: Roşu şi negru.

Dragoljub Firulović: Toate culorile sunt date de la Dumnezeu ca să se bucure omul de ele, dar culoarea soarelui care ne aduce lumină este cea pe care o prefer.

Marius Cilibia: Eu iubesc verdele.

12. Care este floarea dumneavoastră preferată?

Laurian Stănchescu: Nu m-am gândit niciodată că aş avea o floare preferată, dar dacă este să mă gândesc atent la florile care-mi plac, îmi amintesc că mama mea, în grădina noastră de la Strehaia, grădină care nu mai există decât în amintirea mea, avea nişte flori de toamnă. Acestea făceau legătura mamei mele cu primăvara şi o ajutau să treacă mai uşor peste iarnă. O văd cum se ducea, dădea zăpada la o parte, vorbea cu ele şi legătura aceasta mi se pare esenţială. Ca să sintetizez, iubesc florile pe care le iubea mama mea.

Dragoljub Firulović: Tă­mâioarele şi bujoreii.

Marius Cilibia: Trandafirii negri.

13. Care este pasărea dumneavoastră preferată?

Laurian Stănchescu: Pă­sările mele preferate ar fi nişte păsări de lemn, care să poată prinde viaţă în orice secundă, să cânte cântece de lemn, pentru nişte îngeri de lemn, pentru o lume de lemn, pentru totul de lemn.

Dragoljub Firulović: Pri­vighetoarea.

Marius Cilibia: Lăstunul, că-i mic şi trece neobservat.

14. Care sunt prozatorii dumneavoastră preferaţi?

Laurian Stănchescu: Nu am un singur prozator pre­ferat. Mă gândesc la toată proza rusă, Lermontov, Turgheniev, Puşkin pro­za­torul, nu poetul, Tolstoi, după aceea prozatorii români din perioada interbelică…

Dragoljub Firulović: Dostoievski.

Marius Cilibia: Cezar Petrescu.

15. Care sunt poeţii dum­neavoastră preferaţi?

Laurian Stănchescu: Ni­chita Stănescu.

Dragoljub Firulović: Ni­chita Stănescu.

Marius Cilibia: Radu Gyr.

16. Care sunt eroii pre­feraţi din literatură?

Laurian Stănchescu: Pen­tru mine, cei mai mari eroi din literatura noastră sunt exact eroii care nu fac parte din literatură, adică acei copii care au murit în Revoluţia Română din decembrie 1989. Pentru mine, ei reprezintă culmea eroismului românesc.

Dragoljub Firulović: Nu m-am gândit.

Marius Cilibia: E pentru prima dată când mă gândesc la acest lucru şi cred că acest chestionat trebuia rezolvat cu creionul în mână şi cu răgaz. Mi-e foarte greu să aleg, din tot ceea ce am citit, un erou preferat. Să zic – sunt puţin atipic – Radu Comşa, din romanul „Întunecare” al lui Cezar Petrescu.

17. Care sunt com­pozi­torii dumneavoastră prefe­raţi?

Laurian Stănchescu: Ci­prian Porumbescu şi Chopin.

Dragoljub Firulović: Ste­fan Mogren.

Marius Cilibia: Serghei Rahmaninov.

18. Care sunt pictorii dum­neavoastră preferaţi?

Laurian Stănchescu: Tonitza, Ştefan Luchian, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Paul Gaugain. Iau în seamă nu numai pictura lor, dar şi viaţa damnată pe care au trăit-o.

Dragoljub Firulović: Picasso, Bacon, Teodor Kracun, Ioan Sbârciu.

Marius Cilibia: Tonitza şi Salvador Dali.

19. Care sunt eroii dum­neavoastră preferaţi din viaţa reală?

Laurian Stănchescu: Avram Iancu pentru mine poate să umple singur o istorie. Avram Iancu a înnebunit, realmente la 25-26 de ani, a mers ca nebunul cântând din fluierul lui de cireş de dorul ţării pierdute.

Dragoljub Firulović: Baba Novac, căpitanul şi mâna dreaptă a lui Mihai Viteazul.

Marius Cilibia: Vlad Ţepeş.

20. Care sunt eroinele preferate din istorie?

Laurian Stănchescu: Eca­terina Teodoroiu

Dragoljub Firulović:  –

Marius Cilibia: Boudicca.

21. Care sunt băutura şi mâncarea dvs. preferate?

Laurian Stănchescu: Apa şi peştele.

Dragoljub Firulović: Vi­nul şi pâinea.

Marius Cilibia: Vinul alb, şi, deşi sunt la cură de slăbire, îmi plac coastele de porc la grătar.

22. Care este numele preferate?

Laurian Stănchescu: Nu­mele pe care le invoc mereu sunt numele părinţilor mei, Constantin şi Ana.

Dragoljub Firulović: Vlada şi Slageana, numele fiului şi fetei mele.

Marius Cilibia: Pentru bărbaţi, îmi plac numele Alexandru şi Radu, care cred eu că au o sonoritate deosebită, iar pentru femei nu am auzit nume mai frumoase decât Maria şi Ileana.

23. Ce anume urâţi mai mult?

Laurian Stănchescu: Urăsc tot ceea ce este urât la om.

Dragoljub Firulović: Min­ciuna.

Marius Cilibia: Făţărnicia.

24. Care sunt personajele istorice pe care le detestaţi cel  mai mult?

Laurian Stănchescu: Tră­dătorii şi cei care şi-au pătat mâinile cu sânge nevinovat.

Dragoljub Firulović: Dic­tatorii.

Marius Cilibia: Lassani şi Caravia, cei doi eterişti care
l-au măcelărit pe Tudor Vla­dimirescu.

25. Care este fapta mi­litară pe care o admiraţi cel mai mult?

Laurian Stănchescu: Eu nu sunt de acord cu niciun fel de război şi admir foarte mult pe războinicul care aduce pacea.

Dragoljub Firulović: Jertfa pentru o idee.

Marius Cilibia: Momentul în care ţăranul român a învăţat să numere la Călugăreni, retrăgându-se din faţa armatei turceşti, sub comanda lui popa Stoica din Fărcaşele, au numărat până la 3821, atâţia paşi au dat înapoi până la căderea nopţii ca să se poată retrage trupele regulate.

26. Care este calitatea pe care v-aţi fi dorit să o dobândiţi prin naştere?

Laurian Stănchescu: Să înţeleg foarte uşor şi foarte repede moartea.

Dragoljub Firulović: Să fiu om.

Marius Cilibia: Să fiu înţelept.

27. Cum aţi dori să muriţi?

Laurian Stănchescu: Eu deja îmi trăiesc moartea încă din timpul vieţii.

Dragoljub Firulović: Să nu simt durere.

Marius Cilibia: Râzând, lângă o femeie frumoasă şi un lăutar bun.

28. Care este starea de spirit actuală?

Laurian Stănchescu: Sta­rea de spirit actuală pen­dulează între speranţă şi amărăciune. Am promis că este ultima mea încercare de a face ceva pentru Severin şi mă voi ţine, ca de fiecare dată, de cuvânt. S-ar putea să reuşesc, dar nu sunt sigur dacă voi reuşi iar pentru mine, dacă nu pot să fac nimic pentru locul naşterii mele, înseamnă că m-am născut degeaba.

Dragoljub Firulović: Să-ncerc să fac ceva cu muzica mea românească în România.

Marius Cilibia: Deza­măgit şi înverşunat deopotrivă.

29. Care sunt greşelile care vă inspiră cea mai mare indulgenţă?

Laurian Stănchescu: Gre­şeala făcută din prea multă credinţă, din prea multă iubire, din prea multă sinceritate.

Dragoljub Firulović: Pot să iert orice greşeală cu condiţia ca să nu mă doară aşa de tare acea greşeală.

Marius Cilibia: Greşelile copiilor şi ale bătrânilor.

30. Care este deviza dum­neavoastră?

Laurian Stănchescu: Niciodată nu am trăit pe pământul acesta cu adevărat, în schimb i-am trăit suferinţa cu toată puterea sufletului meu.

Dragoljub Firulović: Da­rul pe care ţi l-a dat Dum­nezeu trebuie folosit, altfel e un păcat.

Marius Cilibia: Să rămâi om.

Turnu-Severin în patru prieteni sau despre cum a luat naştere Ordinul Cavalerilor Dunăreni

De la stânga la dreapta: gazetarul şi prozatorul Marius Cilibia, poetul Laurian Stănchescu, pictorul-cântăreţ Dragoljub Firulović şi poetul Elvis Dobrescu, în faţa sediului Radioteleviziunii Severin

Laurian Stănchescu este poet, eseist şi critic literar, un împătimit al operei stănesciene sau, mai bine zis, un apostol al lui Nichita Stănescu (apud George Mihalcea). Are în lucru o lucrare monumentală despre viaţa şi opera marelui poet, cuprinzând nu mai puţin de şaisprezece volume, dintre care şase au văzut deja lumina tiparului. Dragoljub Firulović este român din Valea Timocului, un poet absolut extraordinar, unul dintre cei mai mari interpreţi ai Serbiei şi, în acelaşi timp, pictor. Militează împreună, prin cânt, culoare, cuvânt, la ridicarea unei punţi spirituale între România şi Serbia. Am avut o­noarea, la sfârşitul săp­tămânii trecute, de a-i întâlni şi a-i provoca la o discuţie despre viaţa culturală şi spirituală a Severinului. Dialogului nostru i s-a alăturat, puţin mai târziu, şi Marius Cilibia, care nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind unul dintre cei mai apreciaţi şi mai cunoscuţi ziarişti mehedinţeni.

Elvis Dobrescu: Bine v-am găsit, stimaţi domni. Înainte de a fi cuprinşi de volbura în­trebărilor şi răs­punsurilor, aş avea rugă­mintea să le spuneţi citi­torilor noştri ce imbolduri vă poartă paşii pe aceste meleaguri.

Dragoljub Firulović: În­tot­­deauna gândul cu care trec Dunărea este să mă întâlnesc cu fraţii şi prietenii mei din România. Printre ei se numără şi Laurian Stănchescu, datorită căruia cunosc mai bine spiritul şi cultura românească.

Laurian Stănchescu: Am venit în Turnu-Severin pentru că mi-e foarte drag locul acesta, eu născându-mă la Balta, aici fiind străbunicii, bunicii mei. Zic fiind, pentru că moartea lor este un fel de viaţă pentru mine. Am venit să-l facem cunoscut pe Dragoljub Firulović, care este unul dintre cei mai mari interpreţi ai Serbiei, un poet absolut extraordinar, membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia, şi, în acelaşi timp, pictor, lucrările lui fiind în foarte multe galerii din Europa. Drept urmare, iată-ne pe amândoi în inima Seve­rinului, încercând să creăm o punte spirituală între Serbia, mai precis Valea Timocului, şi Severin, deocamdată. Vom vedea cum vor decurge lu­crurile, pentru că ştiţi cum este, încerci să faci ceva ex­traordinar, ideea este gene­roasă, dar nu se ştie cât este cuprinsă în gândurile celorlaţi oameni.

„Severinului îi lipseşte o viaţă culturală”

Elvis Dobrescu: Aveţi prie­teni printre scriitorii şi artiştii severineni? Cum gă­siţi viaţa culturală a Seve­rinului? Ce-i lipseşte?

Laurian Stănchescu: Am prieteni printre scriitorii se­verineni, chiar ieri ne-am întâlnit cu Alexandru Dră­ghici, un poet remarcabil, care a debutat în „Luceafărul”, pre­zentat de Ion Gheorghe, un mare poet român. Ce-i lipseşte Severinului? Îi lipseşte o viaţă culturală. Nu este suficient să fii membru al unei uniuni şi să stai în Severin. Înseamnă foarte puţin dacă în jurul tău nu se ştie acest lucru sau dacă nu faci nimic cu harul tău. În clipa în care în Severin pro­porţia dintre lucrurile obiş­nuite care se întâmplă în viaţa omului şi cultură va fi mai mare în partea culturii, de abia atunci putem vorbi despre un început pentru acest oraş. Eu îmi doresc din tot sufletul ca aici să existe o efervescenţă culturală, dar asta depinde foarte mult şi de oamenii din Severin. Dacă ei înţeleg ce înseamnă rolul culturii în viaţa lor personală, atunci mai există o şansă, dacă nu înţeleg, nu există nimic.

Elvis Dobrescu: Din fe­ricire, după mulţi ani de moarte clinică adminis­trativă, lucrurile încep să se mişte şi în domeniul cultural. Există un proiect foarte important pe fonduri europene de reabi­li­tare a Palatului Cultural „Teo­dor Costescu” şi a Cetăţii me­dievale a Severinului.

Laurian Stănchescu: Este îmbucurător, dar trebuie re­ţinut că actul de cultură nu se desfăşoară numai într-o clă­dire, cum este Palatul Cultural „Teodor Costescu”. Să ne aducem aminte de antichitate. Cum se făcea cultura atunci? Trebuie să existe, pur şi simplu, locuri publice, cum erau în Grecia antică sau Roma, locuri publice unde să vină poeţii să recite, muzicienii să cânte, artiştii plastici să-şi expună lucrările. Viaţa spi­rituală a unei cetăţi nu se desfăşoară în clădiri, ci în piaţa publică. Pentru asta ar trebui să existe în fiecare oraş din România o piaţă publică a artei. Eu am să militez pentru această idee, să existe piaţa publică a culturii în fiecare oraş. Dacă noi credem că numai într-un spaţiu închis se desfăşoară cultura înseamnă că nu avem absolut nicio legătură cu fiinţa noastră.

Elvis Dobrescu: În vara anului 2008,  aţi organizat, la Băile Herculane, primul marş cultural din istoria României, dar şi din lume. Marşul a avut ca obiectiv sensibilizarea opiniei pu­blice asupra dis­pariţiei va­lorilor culturale şi a măr­turiilor istorice ale Ro­mâ­niei. Cum a fost re­ceptată ini­ţiativa dumneavoastră? Oare nu acest lucru, ini­ţia­tiva civică, ne lipseşte, din păcate, nouă, românilor?

Laurian Stănchescu: Într-adevăr, în vara anului 2008,  am organizat, la Băile Her­culane, primul marş cultural din istoria României, dar şi din lume. Au participat, printre alţii, Dan Voiculescu, Claudiu Bleonţ, Eusebiu Ştefănescu, Maria Gheorghiu. Din Serbia, au venit atunci fraţii mei Dragoljub Firulović şi Mile Paunović, socotit cel mai mare trompetist din Balcani. L-aş ruga pe Firul să spună el mai departe cum a văzut acest marş cultural.

Laurian Stănchescu şi Dragoljub Firulović
Laurian Stănchescu şi Dragoljub Firulović

Dragoljub Firulović: A fost o surpriză foarte mare, o idee originală care merită con­tinuată şi chiar extinsă. O astfel de idee nu putea să vină decât de la un poet care îşi iubeşte ţara cu patimă, nu doar declarativ.

Laurian Stănchescu: Am organizat atunci, după marşul cultural, şi un spectacol în centrul oraşului Băile Her­culane. A fost extraordinar, a venit foarte multă lume. În timpul marşului nostru ne-am întâlnit şi cu o nuntă, s-a-ngemănat, iată, iniţiativa cul­turală cu viaţa poporului. A fost frumos.

Dragoljub Firulović: Cul­tura nu poate exista doar în instituţii, ci trebuie să pulseze lângă  oameni. Aceeaşi pro­blemă se întâlneşte şi în Serbia, nu doar în România. Birocraţia este peste tot o barieră în faţa spiritului liber pe care îl pre­supune cultura.

Laurian Stănchescu: Des­chid o paranteză aici. Aduceţi-vă aminte că, la votul de învestitură pentru cabinetul Lucian Croitoru, prim-mi­nis­trul desemnat a venit în Parlamentul României şi şi-a început discursul cu o poezie. După aceea, Varujan Vos­ganian a recitat, la rândul lui, într-o dispută a ideilor, patru versuri din Eminescu. A fost ceva extraordinar să auzim în Parlamentul României ră­sunând poezia. Dar, Mircea Geoană, şi îmi pare rău pentru el că a făcut lucrul ăsta, a spus că poezia nu-şi are locul în parlament, ci în afara lui. Iată cum poezia a fost percepută ca o frivolitate. Păcat. Eu înclin totuşi să cred – cunoscând şi mulţi parlamentari deopotrivă iubitori şi creatori de cultură – că a fost doar un episod nefericit.

„Orice pădure are şi uscături”

Elvis Dobrescu: Care este relaţia dintre românii din Valea Timocului şi oficialităţile sâr­be?

Dragoljub Firulović: La ce anume vă referiţi mai exact?

Laurian Stănchescu: Dragă Elvis, permite-mi să refor­mulez eu întrebarea, pentru că văd că tu te sfieşti. Firul, în România se spune că în Valea Timocului românii sunt per­secutaţi, că sârbii se poartă urât cu ei. Tu ştii mai bine cum stă situaţia pentru că trăieşti acolo. Cum stau de fapt lu­crurile?

Dragoljub Firulović: Orice pădure are şi uscături. E valabil şi pentru sârbi, şi pentru români. E adevărat că şcolile de aici nu au fost niciodată în limba română. În opinia mea, ar fi bine ca la şcoală să fie măcar ca opţiune facultativă limba română.  Cum la fel de bine trebuie să existe şi biserică în limba română. Din păcate, problema timocenilor a fost şi este politizată în ambele ţări.

Laurian Stănchescu: Ma­rius, aş vrea să te alături discuţiei noastre, şi să continuăm ideea pe care redactorul-şef al ziarului a enunţat-o puţin mai devreme: ce se poate face pentru viaţa culturală şi spirituală a Severinului?

Marius Cilibia: Din pă­cate, şi eu mi-am exprimat de multe ori nemulţumirea faţă de această stare de lucruri. În afară de noi cei care scriem, de voi cei care sunteţi deja consacraţi, de cei care pic­tează, de cei care cântă, se pare că nimeni altcineva nu doreşte sprijinul acestei comunităţi de artişti, cu totul şi cu totul speciale până la urmă, al cărei efort dăinuie peste ani, iar nu discursurile oamenilor din administraţia publică locală ori ale politicienilor. Este motivul pentru care am şi adresat un apel celor care conduc des­tinele oraşului, ca să fie sprijinită această comunitate.  Primul pas ar fi ca adminis­traţia publică locală să achi­ziţioneze ceea ce produc aceşti oameni şi să facă în felul ăsta o carte de vizită oraşului ori judeţului. Iată ce se întâmplă, şi sunt convins, Laurian, că şi tu te-ai întâlnit cu o astfel de situaţie. Atunci când îţi vine o delegaţie din străinătate care vrea să cunoască Severinul şi să se înfrăţească cu el sau să colaboreze cu el, de obicei se dau nişte gablonţuri, nişte ipsosuri, nişte străchini pe care nu scrie nimic. În acelaşi timp, s-ar putea achiziţiona picturi, partituri, chiar scrieri, ale oamenilor de aici, care fac efortul acesta pentru sufletul lor, dar şi pentru comunitatea în care îşi desfăşoară până la urmă activitatea, pentru că altfel cântul, culoarea, cu­vântul nu dăinuiesc decât dacă au adresabilitate către ceilalţi. Ar putea autorităţile locale să achiziţioneze o cotă parte din ceea ce produc oamenii de cultură din oraş – simbol mai frumos al unei comunităţi decât opera artiştilor ei nu poate exista…

Elvis Dobrescu: Lip­seşte, din păcate, cu de­săvârşire, o gândire de mar­keting cultural…

Laurian Stănchescu: Hai­deţi să iniţiem noi, cei patru oameni din acest birou, un comitet de sprijin pentru cultura severineană. Asta ar fi ideea, formula poate fi găsită. Mergem la oficialităţi, o să fac şi eu apel, din Bucureşti, către oficialităţile judeţului Me­hedinţi, prin intermediul presei scrise, prin televiziuni. Eu sunt convins că, o dată mesajul nostru direcţionat astfel, poate avea ecou la oficialităţi.

Marius Cilibia: …şi poate fi şi un rezultat, pentru că cel puţin la nivel spiritual, lângă noi se află şi prietenul nostru Valentin Vasilescu, chiar dacă acum este bolnav şi lipseşte fizic dintre noi.

Laurian Stănchescu: Valen­tin Vasilescu, Alexandru Dră­ghici…

Marius Cilibia: Categoric, dar referindu-ne doar la noi cei patru care suntem aici, şi cu Valentin cinci – pentru că niciodată, când vine vorba de bărbaţi, nu e bine să defilezi în număr par – eu zic să înfiinţăm, pentru că Draguljub este de la sud de Dunăre şi deja asociaţia noastră are respiraţie internaţională, un Ordin al Cavalerilor Dunăreni.

Laurian Stănchescu: Este absolut minunat. Ordinul Ca­valerilor Danubieni…

Marius Cilibia… dună­reni… Ideea a fost lansată, ordinul este ca şi înfiinţat, acum trebuie doar să-l mai punem pe hârtie. Eu, de obicei, nu las ideile să moară, şi sunt convins că, prin dăruirea voastră, a celorlalţi oameni care ni se vor alătura, va avea efect.

Laurian Stănchescu: …şi sunt convins că mulţi fraţi şi prieteni din Serbia ni se vor alătura.

„N-ai să găseşti un italian care să-l înjure pe Dante”

Elvis Dobrescu: Cu per­misiunea dumneavoastră şi privitor la ceea ce înseamnă respectul arătat valorilor, aş vrea să vă spun că am rămas impresionat atunci când, într-un hotel din Italia, am găsit, la recepţie, un tablou cu frag­mente din „Divina co­media”, opera poetului lor naţional, Dante Ali­ghie­ri. Vă imaginaţi vreodată că vom vedea „Luceafărul” lui Eminescu la intrarea într-un hotel din România?

Laurian Stănchescu: Ex­tra­or­dinar.

Marius Cilibia: După cum n-ai să găseşti un italian care să-l înjure, chiar dacă nu-l apreciază pe Dante Alighieri. Din păcare, români s-au găsit extraordinar de mulţi care l-au înjurat pe Eminescu, care i-au creat o falsă biografie, şi-au dedicat viaţa demitizării lui Eminescu…

Elvis Dobrescu: … lui Eminescu, lui Nichita…

Laurian Stănchescu: Este trist şi adevărat, şi nu îmi explic ce-i cu aceşti oameni. Îmi amintesc că, în urmă cu ceva timp, sărbătorindu-l pe Eminescu, academicianul Eugen Simion ne mărturisea un lucru îngrozitor. După cum ştiţi, Domnia Sa a publicat toate manuscrisele lui Emi­nescu, ceea ce reprezintă o mare realizare pentru spiri­tualitatea românească şi, în loc de recunoştinţă, de ce a avut parte? A fost acuzat şi cercetat de DNA că ar fi cheltuit banii pentru Eminescu. Total fals, pentru că nu a văzut un leu, banii s-au dus undeva într-un cont, iar manuscrisele au apărut. Este incredibil ce i se poate întâmpla acestui om care a făcut cel mai mare bine poporului român, publicând manuscrisele lui Eminescu.

Marius Cilibia: Laurian, există personalitate a spi­ritualităţii româneşti care să nu fi fost înjurată măcar postum?

Laurian Stănchescu: Nu există. Noi suntem campioni la aşa ceva…

Marius Cilibia: … cam­pioni la înjurăturile propriilor valori şi la pasa cu călcâiul…

Elvis Dobrescu: Laurian, ai în lucru o antologie despre viaţa şi opera lui Nichita Stănescu, purtând titlul „Râsu’-plânsu’ lui Nichita Stănescu”. Cum s-a născut acest ambiţios pro­iect edi­torial?

Laurian Stănchescu, apostolul lui Nichita Sănescu

Laurian Stănchescu: Nu este o antologie, sunt aproape şaisprezece volume, din care au apărut şase până acum. Vreau să vă spun că astea le-am adunat în timp de 11-12 ani, între timp am mai adunat, am găsit aproape 800 de poezii inedite risipite de Nichita prin ţară… Nichita este infinit, nu se termină cu Nichita aceste cărţi pe care le adun eu despre el.

Elvis Dobrescu: George Mihalcea spunea despre dumneavoastră că sunteţi un apostol al lui Nichita Stănescu. V-aş ruga să ne destăinuiţi cum a luat naştere această legătură atât de strânsă cu marele poet. Cum l-aţi cunoscut pe Nichita? Cum era Nichita Stănescu văzut de Laurian Stănchescu?

Laurian Stănchescu: Eram în Strehaia, prin 1974 – 1975, şi auzisem de Nichita şi de poezia sa. M-am dus la Biblioteca Orăşenească, am răsfoit volumele lui Nichita, iar la un an sau doi a apărut „Starea poeziei”. În clipa în care am citit această carte, mi-am dat seama că Nichita este unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii. Un geniu, mi-am spus în mintea mea de copil. Gândul meu a fost atunci să-l cunosc pe Nichita, şi l-am cunoscut mai târziu. Apropierea mea de Nichita Stănescu cred că s-a făcut prin aceeaşi credinţă faţă de cuvânt şi faţă de poezie şi de a face ceva pentru ţara asta. Culmea, pot să fiu socotit un om desuet, vechi, dar eu îmi iubesc ţara, încă mai cred că există patrioţi în această ţară, încă mai cred că există oameni care cred în destinele României şi îi vor binele.

„Nichita este un poet total necunoscut în ţara sa”

Elvis Dobrescu: Cum apre­ciaţi că este receptat Nichita Stănescu la 27 de ani de la trecerea sa în împărăţia îngerilor? Credeţi că Nichita Stănescu mai este citit astăzi, credeţi că poezia lui mai are impact asupra generaţiilor tinere?

Laurian Stănchescu: Ni­chita este un poet total necunoscut în ţara sa.

Marius Cilibia: Din păcate, aşa este. Şi Nichita, şi Emi­nescu suferă de o lipsă de popularitate în ţara asta.

Laurian Stănchescu: Exact, pentru că nu există nimeni care să publice toată opera lui Nichita în ediţii de masă, cum era Biblioteca pentru toţi.

Elvis Dobrescu: Şcoala are vreo vină în toată această ecuaţie?

Laurian Stănchescu: Şcoala nu are nicio vină. Vină are comisia aceea naţională care decide cine să intre şi cine nu în manualele şcolare. Dascălii nu au nicio vină, pentru că ei lucrează după manualele şcolare, dar eu sunt convins că, în pofida acestor situaţii,  cei care au vocaţie ştiu cum să promoveze spiritualitatea românească.

Elvis Dobrescu: Să vorbim şi despre Uniunea Scriitorilor din România. Recent au avut loc noi alegeri, Nicolae Manolescu a fost reconfirmat în funcţia de preşedinte al acestei instituţii.  Într-un memoriu de dată recentă, Constantin Stan pleda pentru reforma­rea acestei instituţii. „Nu mai putem doar să cârpim ca până acum, este nevoie de reformare, de recons­truc­ţie”, aprecia Domnia Sa.

Laurian Stănchescu: După noul statut, se vrea ca Uniunea Scriitorilor din România să devină o voce naţională şi să aibă un cuvânt de spus în toate aceste lucruri despre care am vorbit.

Elvis Dobrescu: Cum ve­deţi poezia noastră contem­porană? Pe care dintre poeţii tineri aţi paria?

Laurian Stănchescu: Ca să răspund doar în spiritul ideii tale, eu nu pariez la începutul cursei, ci la sfârşit.

Marius Cilibia: Nu cred că sunt nume care să impună atât de mult încât să constituie o miză pentru un pariu. Sunt puţini poeţii – chiar dacă românul s-a născut poet – care să se fi impus din tinereţe. Dacă e să mă gândesc la un poet oltean şi pe care îl cunosc foarte bine, dar care nu mai este aşa de tânăr, nu mai este la începutul carierei, dar a cărui voce a răsunat puternic la debut şi încă răsună, mă gândesc la Constantin Preda, care scrie o poezie bine consolidată, cu mesaj autentic. Cred că e mult mai uşor să faci pariu pe proză decât pe poezie, pentru că poezia e o stare cu totul şi cu totul specială, chiar şi pentru poeţi.

Marius Cilibia şi Dragoljub Firulović, la o ţigară…

Laurian Stănchescu: E adevărat, poetul nu trăieşte într-o revelaţie continuă. Chiar şi pentru poet, ceea ce scrie poate deveni o revelaţie după ce scrie poezia.

Elvis Dobrescu: Mai avem nevoie de poezie, domnilor?

Marius Cilibia: Poezia face parte din natura umană, ea exprimă natura umană, o defineşte. Avem nevoie pentru că suntem oameni, avem simţăminte, avem trăiri, iubim, urâm, suferim, pentru că asta e poezia, starea de suferinţă exprimată în cuvinte.

Laurian Stănchescu: Are dreptate. Poezia este starea primordială a omului, care, în timpul nostru, s-a ascuns în nefiinţa lui, care face parte tot din fiinţa lui. E undeva departe de el dar există. Ei, lucrul acela trebuie căutat în fiecare om.

Marius Cilibia: Acolo îţi trebuie starea de graţie, ca s-o găseşti şi să o pui pe hârtie. Practic, tu ai puţine lucruri de făcut, numai că Dumnezeu trebuie să îţi dea starea res­pectivă.

Ce ne-am fi făcut fără Eminescu?

În aceste vremuri de mizerie morală de neînchipuit, ce poate fi mai reconfortant decât Glossa eminesciană?

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.


Mihai Eminescu

1883, decembrie

Mândruţă, fii bărbat!

Răsfoind Academia Caţavencu pe internet, am aflat că Lucian Mândruţă, prezentatorul principalului jurnal de ştiri de la Antena 1, a călcat strâmb şi a fost prins. Nu de nevastă, ci de paparazzi unui tabloid. Până aici, nimic neobişnuit. Partea tragicomică rezultă din faptul că necredinciosul îşi cere scuze soţiei şi copiilor săi pentru aventură în direct la Antena 1, în ziua premergătoare apariţiei articolului din ziar. Nu pot decât să afirm că Mândruţă e ridicol. Aşa cum iubirea nu se clamează în public, nici adulterul – care-i tot un fel de iubire, nu? – n-ar trebui să împărtăşească altă soartă. Ţi-ai înşelat soţia/soţul, suportă atunci consecinţele cu demnitate, nu ploconindu-te. Variante există, chiar şi pe buza prăpastiei domestice: fie te desparţi şi începi o nouă viaţă, fie accepţi că există o problemă în cuplu şi încerci să o rezolvi. Rufele se spală şi se usucă în familie nu în piaţa publică. E adevărat că Mândruţă a încercat probabil să-şi avertizeze familia că va urma un necruţător val mediatic tabloid care va eroda temelia căsniciei sale. Chiar beneficiind de aceste circumstanţe atenuante, tot ridicol rămâne. Nu poţi să-ţi înşeli nevasta şi să apari apoi la televizor cerându-ţi scuze şi avertizând-o că va afla din ziare despre aventura ta fără să devii ridicol. Şi când te gândeşti că lucrurile sunt atât de simple. Omul a rămas neschimbat: cel care mâzgălea pereţii în bezna peşterilor are acelaşi comportament cu cel care pipăie acum  tastatura calculatorului. Mai pe şleau, omul nu este sortit monogamiei, adică formei de căsătorie în care un bărbat are o singură soţie, iar femeia un singur bărbat. De ce? It’s human nature. Odată ce un cuplu a înţeles acest lucru, căsnicia va merge ca un ceas elveţian. Restul e tăcere…

PS Putem face ceva să interzicem emisiunile gen Test de fidelitate?! Este scandalos ce se întâmplă acolo. Dacă e trucaj, propun biciuirea scenaristului în piaţa publică, dacă nu, duceţi, fraţilor, maimuţele alea unde le e locul, la grădina zoologică.

Halucinant bilingv

Halucinant
Cuvintele fierbeau în capul nostru
Ca broaştele ţestoase la dezosat
În căldarea meşterului ce le prefăcea
În scrumiere,
Cafeaua orbise focul,
Revărsându-se, ca lava vulcanului,
Pe aragazul emailat,
Asceţii şoimi ghiceau,
În cristalul apei,
Spinările peştilor,
Pulsul verii crăpase pielea asfaltului,
Marea părea un mare jeleu sărat,
Alchimia modernă prefăcea femeile-n fecioare,
Noaptea portocalie ne acoperea ca o mască funerară.
Doar lecturile mai înnobilau ca o hlamidă…
Şi mă obsedau mecanica angelică a braţelor tale
Şi ridurile oglinzilor strâmbe ce ne spionau îmbrăţişările.

Allucinatorio
Le parole bollivano nella nostra testa
Come le tartarughe nella caldaia
Dell’artigiano che le trasforma
In portacenere,
Il caffè uccideva il fuoco,
Riversandosi, come la lava del vulcano,
Sul fornello smaltato,
I falchi asceti indovinavano,
Nel cristallo dell’acqua,
Le schiene argentee dei pesci,
Il polso dell’estate crepava la pelle dell’asfalto,
Il mare sembrava una immensa gelatina salata,
L’alchimia moderna cambiava le donne in vergine,
La notte arancione copriva come una maschera funeraria.
Solo le letture portavano ancora sui volti note di gentilezza…
E mi ossessionavano la meccanica angelica delle tue braccia
E le rughe degli specchi contorti che ne spiavano gli abbracci.