Month: March 2010
Marşul Cultural Internaţional „Nichita Stănescu”, un succes organizatoric şi mediatic
Sâmbătă, 27 martie 2010, Drobeta-Turnu-Severin şi comuna Şişeşti s-au aflat, pentru o zi, în centrul atenţiei lumii culturale şi mediatice. Motivul l-a constituit Marşul Cultural Internaţional „Nichita Stănescu”. Evenimentul, aflat la cea de-a treia ediţie – prima fiind în august 2008, la Băile Heculane, iar a doua în septembrie, acelaşi an, la Curtea de Argeş – a fost dedicat memoriei lui Nichita Stănescu, a cărui aniversare va fi la sfârşitul acestei luni (31 martie). Manifestarea s-a derulat sub egida Consiliului Judeţean Mehedinţi şi a Centrului Cultural al acestui for, centru care, începând cu 18 martie, poartă numele marelui poet român.
La adoptarea acestei iniţiative au votat în unanimitate toţi membrii consiliului, indiferent de culoarea politică. Acest caz de unanimitate este fără precedent în istoria recentă a judeţului. Iniţiatorul demersului a fost poetul Laurian Stănchescu, numit, de curând, prin ordinul prefectului de Mehedinţi, Ion Mîţu, preşedinte al Comisiei Judeţene de Cultură. El s-a bucurat de receptivitatea preşedintelui Consiliului Judeţean Mehedinţi, Marius Bălu, şi a noului director al Centrului Cultural „Nichita Stănescu”, Marian Popescu.
Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge
Chiar dacă organizatorii şi participanţii au avut natura de partea lor, blândul soare primăvăratic însoţindu-i permanent, ziua n-a fost deloc una uşoară. S-au trezit în zorii zilei, pentru că autocarele care urmau să-i ducă în comuna Şişeşti aveau ca oră de plecare 7,30, de pe esplanada Palatului Cultural „Teodor Costescu”. Odată ajunşi în comuna Şişeşti, oaspeţii au fost întâmpinaţi de primarul aşezării, Marian Răducan, care a ţinut să le mulţumească organizatorilor pentru faptul că au ales ca punctul de plecare al acestei acţiuni să fie aşezarea pe care o păstoreşte. „Mă simt mândru că fac parte din această localitate, care, în 1981, datorită profesorului Titu Dinuţ, s-a bucurat de vizita marelui poet Nichita Stănescu”, a spus prim-gospodarul comunei, care le-a urat apoi temerarilor iubitori de poezie şi de Nichita să ajungă cu bine la Turnu-Severin.
Marian Popescu, tânărul director al Centrului Cultural „Nichita Stănescu”, a declarat că asistăm la un moment important pentru viaţa culturală mehedinţeană, în special, pentru viaţa culturală a României şi a Serbiei, în general, şi a salutat prezenţa artiştilor sârbi, devotaţii prieteni ai lui Nichita. „Vă mărturisesc că, atunci când, alături de poetul Laurian Stănchescu, am pus bazele acestui marş cultural, a fost nevoie de o vizită la prietenii noştri sârbi. Ia-m anunţat că o să mergem treizeci de kilometri pe jos. Replica lor a fost uluitoare: «Pentru Nichita, vom merge şi treizeci de kilometri pe sub Dunăre, dacă e nevoie». Mulţumesc tuturor celor care au dat curs invitaţiei noastre de a participa la această acţiune inedită şi îndrăzneaţă, precum şi preşedintelui Consiliului Judeţean Mehedinţi, Marius Bălu, fără sprijinul căruia nu am fi putut demara această acţiune. Haideţi, împreună, să scoatem Mehedinţiul din această stare de semiletargie, să dovedim că putem întreprinde acţiuni majore. Împreună cu parlamentarii noştri, cu consilierii judeţeni, cu reprezentanţii partidelor politice, să dovedim că Mehedinţiul trebuie să se ridice şi să ajungă acolo unde îi este locul: în fruntea României”, a îndemnat Marian Popescu.
Pledoarie pentru respectarea valorilor
Marius Bălu, preşedintele Consiliului Judeţean Mehedinţi, a amintit faptul că despre oamenii mari este foarte greu să vorbeşti mai ales când ei înşişi sunt maeştri ai Cuvântului. „Pentru ei putem face însă altceva: să-i admirăm, să-i respectăm, să le povestim copiilor noştri despre operele lor, să-i preţuim şi să ne amintim mereu de ei, fie în gând, fie prin manifestări de genul acesteia. Cred că oricine l-a cunoscut pe Nichita, fie numai şi pentru o clipă, oricine l-a citit şi l-a ascultat, sau a auzit poveşti despre Nichita, îi poartă o amintire dulce, tandră, cuvioasă. Cred că acolo unde se află acum – şi aş vrea să cred că se află chiar în inimile noastre – , cu bunătatea lui imensă, se bucură de faptul că astăzi îi adorăm paşii de la Şişeşti la Severin”, a afirmat preşedintele Bălu.
„Fratele Adam” despre „fratele Nichita”
Despre eveniment şi despre prietenul său Nichita Stănescu a vorbit şi „fratele Adam”, marele poet sârb Adam Puslojić, membru din 1995 şi al Academiei Române. „Asistăm la un miracol – a spus acesta. Vă mărturisesc că eu nu l-am crezut pe Laurian atunci când mi-a vorbit pentru prima dată de acest proiect. Iată că uneori este posibil şi imposibilul, aşa cum şi Nichita Stănescu a fost un caz unic, nu numai de poet total şi absolut, ci şi de om simplu, de Dumnezeu aşa mai micuţ, care, atunci când a respirat, a alcătuit miracole. Vreau să vă spun că eu sunt înfiatul Ploieştiului, datorită miracolului care a fost Nichita, eu sunt primul om declarat Cetăţean de Onoare al oraşului Ploieşti după cel de-Al Doilea Război Mondial. Aşa cum noi l-am înfiat pe Nichita la Belgrad: este singurul om din lume care poartă cheia de aur a oraşului nostru, nefiind nici rege, nici şef de stat, nici prim-ministru, ci rege al poeziei…”
„Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”
Adam Puslojić le-a vorbit apoi celor prezenţi despre celebrele autoportete stănesciene. „Să ştiţi că Nichita în viaţă a scris 24 de autoportrete în versuri. A desenat şapte. Primul şi ultimul desen l-a făcut la Belgrad. În celebra sa carte «Belgradul în cinci prieteni» se află primul autoportret, iar cu numai o lună înainte de apleca spre veşnicie, a conceput ultimul autoportret în care semăna cu portretul lui Eminescu tot de mâna lui Nichita alcătuit. Din cele douăzeci şi patru de autoportrete în versuri, Nichita a scris şapte la Belgrad, printre care primul şi ultimul. Acesta pe care îl ţin eu acum în braţe este primul dintre ele, binecunoscut: «Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte». Ceva mai miraculos nu a spus nimeni în lume, căci ce altceva este poetul dacă nu «o pată de sânge care vorbeşte», dar şi fiecare om ce este dacă nu tot «o pată de sânge care vorbeşte». Totul printr-un simplu gest de dăruire, pentru că el a venit la mine în casă iar eu l-am rugat: «Nichita, frate, scrie şi tu ceva». El mi-a răspuns: «Bătrâne, n-am talent». «Bine», zic, «atunci scrie aşa: Eu, Nichita Stănescu, poetul naţional al României, n-am talent.» S-a retras apoi şi a scris acest mesaj miraculos. Când s-a despărţit de noi, cu două luni înainte de veşnicie, a scris asta: «Eu m-am născut după ce am murit. După ce am murit, m-a înfiat cuvântul.» Să ştiţi că Nichita nu că este cu noi sau peste noi. Nichita este în fiecare din noi”, a conchis marele poet sârb.
Drobeta-Turnu-Severin, pe axa marilor evenimente culturale internaţionale
Iniţiatorul Marşului Cultural Internaţional „Nichita Stănescu”, poetul Laurian Stănchescu, a povestit apoi cum de a ajuns Nichita să vadă Şişeştiul: „După ce l-am invitat şi am venit cu el pentru prima dată în judeţ, Nichita m-a rugat să mergem să vedem ceva extraordinar în judeţ. Atunci, câţiva prieteni severineni, printre care şi Valentin Vasilescu, aici de faţă, au propus să mergem la un olar celebru din comuna Şişeşti, astfel că, în peregrinarea noastră, am oprit la casa profesorului şi poetului Titu Dinuţ. Evenimentul acesta aşază oraşul Drobeta-Turnu-Severin pe axa marilor evenimente culturale internaţionale.”
În încheiere, Doiniţa Chircu, deputat din partea PD-L Mehedinţi în Parlamentul României, a subliniat imensa dimensiune morală a evenimentului. „Centrul Cultural Mehedinţi renaşte, şi nu oricum, ci la dimensiunea numelui pe care şi l-a asumat”, s-a arătat încrezătoare doamna deputat, care a citit apoi câteva versuri din opera stănesciană. Ulterior, cei prezenţi au vizitat Liceul Teoretic „Gheorghe Ionescu-Şişeşti”.
Refăcând un traseu intrat în mitologia poeziei
Marşul s-a desfăşurat pe o distanţă de 30 de kilometri, de la Şişeşti la Drobeta-Turnu-Severin (singura porţiune pe care s-a apelat la autocare fiind Dealul Colibaşi), un traseu pe care, cândva, Nichita Stănescu l-a parcurs el însuşi, lăsând mărturii pe care oamenii locurilor le păstrează cu sfinţenie. Au mărşăluit, alături de participanţii români, mari scriitori şi artişti din Serbia: Adam Puslojić, Dragoljub Firulović, Miljurko Vukadinović, Mafa Hadjiahmotović, Skalušević Saša, Ivan Tomić. Startul s-a dat din localitatea Ciovârnăşani, la ora 9,30, panglica fiind tăiată de Marius Bălu, preşedintele Consiliului Judeţean Mehedinţi, şi de poetul sârb Adam Puslojić. La eveniment au luat parte şi doi maratonişti ai Clubului Sportiv Municipal, Cătălin Poenaru şi Samoel Biţă, dar şi numeroşi oameni politici, printre care preşedintele PNL Mehedinţi, Liviu Mazilu, şi preşedintele PSD Drobeta-Turnu-Severin, Marius Screciu. După ore bune de mers, sute de litri de apă plată şi biscuiţi înfulecaţi pentru a păcăli foamea, temerarii ambasadori ai lumii stănesciene au ajuns la Drobeta-Turnu-Severin în jurul orei 15, fiind întâmpinaţi de viceprimarul Mircea Grosu.
S-a poposit apoi în parcul Colegiului Naţional „Traian”, la statuia poetului Mihai Eminescu, unde participanţii şi-au tras sufletul, au improvizat o conferinţă de presă şi au vorbit despre viaţa şi opera lui Nichita Stănescu, acest fascinant univers poetic cu care judeţul nostru se poate mândri că s-a intersectat. Marşul Cultural Internaţional „Nichita Stănescu” 2010, prin „nebunia” sa, s-a dovedit a fi, iată, un semn de mult aşteptată normalitate pentru viaţa culturală a acestui judeţ.
„Scoverzi” de dinamită
Ne-ntorceam de la oraş, cu autobuzul lui nea Săndel,
îngrămădiţi ca sardelele în conservă.
Autobuzul avea cap de linie în satul vecin,
mai aveam de mers câteva meandre până-n raiul nostru.
Timpul trecea uşor, mai un fluierat, mai un chiot,
mai fredonam o melodie în vogă pe-atunci, din folclorul ţigănesc:
„Mamaliga brânzali
Ta li da di la la
Sokerelo barbali
Da ri ra ra.
Ai mo romane
Hai mucea-n vale
Ai mo romane
Hai mucea-n vale.”
Nici n-am băgat de seamă cum fluturele timpului a zburat pe lângă noi,
că şi păşeam în curtea casei.
Am intrat în odaie, mi-am aruncat ghiozdanul în pat şi am dat să ies.
De pe masă, o farfurie plină cu „scoverzi” îmi făcea cu ochiu’.
Vai, zic, ce frumos!, mama Vergica ştie că vin şi-mi făcu clătite.
Mi-era o foame de lup, am înfulecat repede una.
Am scuipat rapid dumicatul, nedumerit de gustul nefiresc.
Tocmai muşcasem din batoanele de dinamită ale bunicului…
Nu ştiu ce fel de dinamită era asta, dar aducea leit cu clătitele.
Ei bine, oamenii o mai foloseau la pescuit.
Într-o zi, s-au îmbătat, tata Nelu şi cu Costel al lu’ Fanu’,
Şi le-a venit de peşte.
În ciuda rugăminţilor mele,
au luat un baton de dinamită şi s-au îndreptat spre Coşuşte.
S-au oprit la una din radinele din Cotu’ Luncii.
Bunicul a înfipt fitilul în dinamită şi i-a dat foc,
numai că, tot sporovăind, a uitat s-o arunce din mână.
A scăpat ieftin, doar cu şapte degete retezate.
Am plâns câteva zile de mila lui,
i-aş fi dat degetele mele…
Child’s dream
Primăvară frumoasă
Kamikaze, revista fără moguli
Parlamentul României: „un bicameralism unicameral”
Ca să nu ziceţi că ţara arde şi Elvis se piaptănă, vorbind despre poliachenele curpenului de pădure, să vorbim un pic şi despre tema zilei, lunii, anului… modificarea Constituţiei, parlamentul unicameral şi reducerea numărului de parlamentari. Vă propun, sine ira et studio, în cele ce urmează, o părere avizată în ceea ce priveşte democraţia constituţională în România. Am selectat pentru voi fragmente elocvente dintr-o carte fundamentală a dreptului constituţional românesc, Instituţii şi proceduri constituţionale, semnată de reputatul profesor Ion Deleanu, de la Facultatea de Drept a Universităţii “Babeş – Bolyai” din Cluj-Napoca, ale cărui cursuri am avut remarcabilul prilej de a le audia ca student la Facultatea de Drept din Lugoj.

„«Cartea tehnică» a sistemului puterii publice fiind constituţia, ni s-a părut firesc ca în cuprinsul acestui demers să fie analizate instituţiile şi procedurile constituţionale prin care se organizează şi se exercită puterea publică. Dar, cum aceste instituţii sunt populate cu oameni, pe alocuri se vorbeşte şi de mentalităţi, fiindcă, aşa cum se dovedeşte, instituţiile îşi dobândesc prestigiul ori se depreciază prin oamenii care le populează.” (Ion Deleanu)
În prezent, Parlamentul României se constituie din două Camere, Senat şi Camera Deputaţilor. Legea electorală a stabilit numărul actual de parlamentari la 471. Dintre ei, 334 sunt în Camera Deputaţilor, iar în Senat 137, aleşi prin vot uninominal pentru 4 ani.
De ce s-a optat pentru parlament bicameral?
„Între cele două variante de structură oferite în cuprinsul <<tezelor>> viitoarei Constituţii (ar fi urmat, în sensul acelor <<teze>>, ca Parlamentul să fie unicameral sau bicameral. În varianta bicamerală, Senatul s-ar fi putut distinge de Camera Deputaţilor fie prin alegerea senatorilor indirect, de către consiliile colectivităţilor locale, fie prin alegerea lor directă, dar prin scrutin uninominal, fie prin alegerea indirectă a unora, în condiţiile arătate, şi numirea de drept a altora. Niciunul dintre aceste posibile criterii distinctive n-a fost însă acceptat, rezultând astfel ceea ce unii au numit maliţios sau cu umor: << bicameralism unicameral>>), Adunarea Constituantă a optat pentru un Parlament bicameral, întrucât: bicameralismul constituie o tradiţie în organizarea constituţională democratică din România (într-adevăr, atât Constituţia din 1866, cât şi Constituţia din 1923 au consacrat bicameralismul. Dar în alte circumstanţe istorice şi urmând, poate, „moda” acelor vremuri – ulterior multe state au abandonat structura bicamerală a parlamentului); el reprezenta deja o realitate (prin Decretul-lege nr.92/1990, Parlamentul a fost alcătuit din două Camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul); el este de natură să asigure calitatea procesului legislativ, o <<Cameră de reflecţie>> contribuind substanţial la ameliorarea demersului legislativ. (…)” (Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, 2001; reeditat de Ed. C.H. Beck, 2006).
Bicameralismul
„În cazul statelor federative, bicameralismul constituie o necesitate (în prezent, numai Republica Federală Islamică a Camorelor are un parlament unicameral: Adunarea Federală), una din camerele Parlamentului fiind destinată să asigure reprezentarea, de regulă, a statelor federate. În cazul statelor unitare, bicameralismul constituie o curiozitate, adeseori greu de motivat şi de explicat (monocameralismul predomină în Europa de Nord, dar Grecia şi Portugalia, din motive diferite, au optat de asemenea pentru monocameralism. Mai importantă însă ni se pare o altă constatare a doctrinei: indiferent de formula bicamerală sau unicamerală, ea nu poate totdeauna să mascheze varietatea opţiunilor concrete – C. Grewe, H. Fabri, Droit constitutionnels europeens, PUF, 1995, p. 456). Totuşi, obişnuit, în favoarea bicameralismului (se poate considera – spunea un autor – că bicameralismul constituie unul dintre cele mai mari eşecuri ale practicii democratice contemporane, alături de reprezentarea democratică nicio altă formă de reprezentare nu se justifică – A. de Baccque, Une histoire de la democratie en Europe, Paris, Ed. Le Monde, 1991, p. 35) practicat în statele unitare sunt invocate două categorii de argumente: tehnice şi politice. Din punct de vedere tehnic, bicameralismul ar prezenta unele avantaje: ameliorează calitatea procesului legislativ şi temperează impetuozitatea <<Camerei de jos>> (nu trebuie ignorat, pentru Guvern, riscul multiplicării interlocutorilor, în condiţiile existenţei a două Camere precum şi dificultatea de a le satisface pe amândouă, mai ales când ele însele se află în conflict). Din punct de vedere politic, bicameralismul îmbină principiul reprezentării la nivel naţional cu principiul reprezentării la nivel naţional cu principiul reprezentării la nivel teritorial (obişnuit, <<Camera de jos>>, fiind alcătuită prin sufragiu universal, egal, direct şi secret, la nivel naţional, iar „Camera de sus”, tot prin sufragiu democratic, dar întrebuinţând astfel de tehnici încât să confere celor aleşi calitatea de reprezentanţi ai unităţilor administrativ-teritoriale). Argumentele de ordin tehnic aparţinând mai mult imaginaţiei sau speculaţiei decât realităţii. (Una dintre camere nu poate fi calificată aprioric ca fiind mai impetuoasă decât cealaltă ori mai puţin înzestrată cu capacitatea de a cumpăni, de a reflecta, de a modera etc, iar ameliorarea procesului legislativ poate fi realizată prin alte tehnici, mai puţin costisitoare şi mai puţin anevoioase, cum ar fi, de exemplu, a doua sau a treia lectură a proiectului de lege, înainte de votarea acestuia.) Argumentele de ordin politic dobândesc consistenţă numai în măsura în care principiul reprezentării teritoriale este efectiv asigurat şi, potrivit cu structura statului şi cu modul de organizare administrativ-teritorială a acestuia, aplicarea principiului în discuţie este justificată.
Câteva alte observaţii pot de asemenea să prezinte interes (pe larg, a se vedea: C. Grewe, H.R. Fabri, Droit constitutionnels europeens, PUF, 1995, p. 457 şi urm.). S-a susţinut că existenţa a două Camere conduce la diviziunea puterii sau cel puţin la limitarea concentrării ei. Istoriceşte însă, în cele mai multe cazuri, crearea sau menţinerea unei a doua Camere s-a dovedit a fi nu un mijloc de <<divizare>> a puterii, ci unul de control, mai ales în societăţile neomogene. Încercarea de a garanta, prin crearea unei Camere – superioară celeilalte – un anumit conservatorism şi totodată respectul minorităţii faţă de posibilele excese ale unei majorităţi conjuncturale a eşuat, adeseori din cauza aceleiaşi compoziţii politice a Camerelor. Calitatea muncii parlamentare, prin existenţa a două Camere, este prea des un simplu sofism, căci tocmai bicameralismul poate bulversa unitatea de concepţie şi de acţiune legislativă. Pentru ca cea de-a doua Cameră să fie cu adevărat utilă, iar bicameralismul să fie funcţional, cele două Camere trebuie să fie diferenţiate prin modul de recrutare a membrilor acestora şi prin atribuţii; or, în locul unui bicameralism inegalitar, adeseori s-a înclinat spre un bicameralism unitar, inutil, supărător şi costisitor. Dar, pe de altă parte, imperativul diferenţierii este cel însuşi vulnerabil, întrucât pune în cauză principiul legitimităţii democratice egale.
Din multe puncte de vedere, unicameralismul este de preferat: a) Sub semnul unităţii suveranităţii naţionale, logica democratică se adaptează greu principiului bicameralismului; b) Existenţa a două Camere dă naştere, inerent, rivalităţii dintre ele, competiţiei pentru întâietate sau pentru egalitate deplină, în raport de circumstanţe, tendinţei spre constituirea uneia dintre Camere pe criterii elitiste, a aşezării ei pe verticală şi, deci ierarhică; c) Dacă tehnicile de sufragiu pentru alegerea celor două Camere sunt identice, separarea lor organică devine artificială, atât una cât şi cealaltă fiind alcătuite din <<reprezentanţi ai Naţiunii>> şi având, principial, aceeaşi vocaţie, legitimată de acelaşi fundament electoral; d) Interdependenţa Camerelor în procesul legislativ conduce la temporizarea acestuia şi, în cele din urmă, la soluţii discutabile pentru rezolvarea divergenţelor dintre ele; e) Bicameralismul grevează costurile parlamentare şi, astfel, poate atrage impopularitatea parlamentului, mai ales pe fundalul unor acute dificultăţi finaciare.”
Reducerea numărului de parlamentari
Numărul deputaţilor şi al senatorilor ce pot fi aleşi în fiecare circumscripţie electorală se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării (Constituţia României, art. 62, alin.3). (De când cu votul uninominal, nu mai există un număr fix de parlamentari, ci sunt aleşi în funcţie de populaţie în colegii uninominale pentru Senat şi Camera Deputaţilor – nota mea.) „Este formula constituţională – scrie prof. univ. dr. Ion Deleanu – la care s-a ajuns pentru a concilia numeroase amendamente contradictorii: fie în sensul stabilirii prin Constituţie a numărului de deputaţi şi de senatori, într-un raport de 2 la 1 sau de 3 la 1, fie în sensul stabilirii unui număr minim şi a unui nmăr maxim pentru deputaţi şi senatori, fie în sensul determinării numărului acestora prin raportare, înainte de alegeri, la 100 000 locuitori pentru un deputat, respectiv 300.000 locuitori pentru un senator. În orice caz, neprecizarea în Constituţie a numărului de deputaţi şi de senatori lasă deschisă tendinţa de <<mamutizare>> a Parlamentului şi, în consecinţă, există pericolul transformării lui într-un organism prea costisitor – şi dezagreabil – , într-o oază a sinecurelor electorale, într-un organ lipsit de supleţe şi operativitate. (Ţări ca Australia, Danemarca, Finlanda, Israel, Norvegia, Elveţia, Uruguay, Venezuela etc. au sub 200 de deputaţi).”
PS. Ştiu că este cam greoi textul, dar merită să mai citiţi şi lucruri serioase, nu elucubraţii politicianiste ori gazetăreşti.
Lumea văzută prin ochii mei (X)
Curpenul de pădure este o liană care se dezvoltă pe trunchiul şi coroana arborilor sau chiar pe sol, în lipsa unui suport. Toamna târziu şi iarna, când fructele sunt mature şi arborele suport este desfrunzit, aspectul lânos al poliachenelor de curpen se observă cu uşurinţă în coroana speciei lemnoase tutore, dând impresia unui înflorit tardiv. Fotografiile sunt făcute în pădurile dimprejurul satului Firizu, comuna Ilovăţ.