Parlamentul României: „un bicameralism unicameral”

Ca să nu ziceţi că ţara arde şi Elvis se piaptănă, vorbind despre poliachenele curpenului de pădure, să vorbim un pic şi despre tema zilei, lunii, anului… modificarea Constituţiei, parlamentul unicameral şi reducerea numărului de parlamentari. Vă propun, sine ira et studio, în cele ce urmează, o părere avizată în ceea ce priveşte democraţia constituţională în România. Am selectat pentru voi  fragmente elocvente dintr-o carte fundamentală a dreptului constituţional românesc, Instituţii şi proceduri constituţionale, semnată de reputatul profesor Ion Deleanu, de la Facultatea de Drept a Universităţii “Babeş – Bolyai” din Cluj-Napoca, ale cărui cursuri am avut remarcabilul prilej de a le audia ca student la Facultatea de Drept din Lugoj.

„«Cartea tehnică» a sistemului puterii publice fiind constituţia, ni s-a părut firesc ca în cuprinsul acestui demers să fie analizate instituţiile şi procedurile constituţionale prin care se organizează şi se exercită puterea publică. Dar, cum aceste instituţii sunt populate cu oameni, pe alocuri se vorbeşte şi de mentalităţi, fiindcă, aşa cum se dovedeşte, instituţiile îşi dobândesc prestigiul ori se depreciază prin oamenii care le populează.” (Ion Deleanu)

În prezent, Parlamentul României se constituie din două Camere, Senat şi Camera Deputaţilor. Legea electorală a stabilit numărul actual de parlamentari la 471. Dintre ei, 334 sunt în Camera Deputaţilor, iar în Senat 137, aleşi prin vot uninominal pentru 4 ani.

De ce s-a optat pentru parlament bicameral?

„Între cele două variante de structură oferite în cuprinsul <<tezelor>> viitoarei Constituţii (ar fi urmat, în sensul acelor <<teze>>, ca Parlamentul să fie unicameral sau bicameral. În varianta bicamerală, Senatul s-ar fi putut distinge de Camera Deputaţilor fie prin alegerea senatorilor indirect, de către consiliile colectivităţilor locale, fie prin alegerea lor directă, dar prin scrutin uninominal, fie prin alegerea indirectă a unora, în condiţiile arătate, şi numirea de drept a altora. Niciunul dintre aceste posibile criterii distinctive n-a fost însă acceptat, rezultând astfel ceea ce unii au numit maliţios sau cu umor: << bicameralism unicameral>>), Adunarea Constituantă a optat pentru un Parlament bicameral, întrucât: bicameralismul constituie o tradiţie în organizarea constituţională democratică din România (într-adevăr, atât Constituţia din 1866, cât şi Constituţia din 1923 au consacrat bicameralismul. Dar în alte circumstanţe istorice şi urmând, poate, „moda” acelor vremuri – ulterior multe state au abandonat structura bicamerală a parlamentului); el reprezenta deja o realitate (prin Decretul-lege nr.92/1990, Parlamentul a fost alcătuit din două Camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul); el este de natură să asigure calitatea procesului legislativ, o <<Cameră de reflecţie>> contribuind substanţial la ameliorarea demersului legislativ. (…)” (Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, 2001; reeditat de Ed. C.H. Beck, 2006).

Bicameralismul

„În cazul statelor federative, bicameralismul constituie o necesitate (în prezent, numai Republica Federală Islamică a Camorelor are un parlament unicameral: Adunarea Federală), una din camerele Parlamentului fiind destinată să asigure reprezentarea, de regulă, a statelor federate. În cazul statelor unitare, bicameralismul constituie o curiozitate, adeseori greu de motivat şi de explicat (monocameralismul predomină în Europa de Nord, dar Grecia şi Portugalia, din motive diferite, au optat de asemenea pentru monocameralism. Mai importantă însă ni se pare o altă constatare a doctrinei: indiferent de formula bicamerală sau unicamerală, ea nu poate totdeauna să mascheze varietatea opţiunilor concrete – C. Grewe, H. Fabri, Droit constitutionnels europeens, PUF, 1995, p. 456). Totuşi, obişnuit, în favoarea bicameralismului (se poate considera – spunea un autor – că bicameralismul constituie unul dintre cele mai mari eşecuri ale practicii democratice contemporane, alături de reprezentarea democratică nicio altă formă de reprezentare nu se justificăA. de Baccque, Une histoire de la democratie en Europe, Paris, Ed. Le Monde, 1991, p. 35) practicat în statele unitare sunt invocate două categorii de argumente: tehnice şi politice. Din punct de vedere tehnic, bicameralismul ar prezenta unele avantaje: ameliorează calitatea procesului legislativ şi temperează impetuozitatea <<Camerei de jos>> (nu trebuie ignorat, pentru Guvern, riscul multiplicării interlocutorilor, în condiţiile existenţei a două Camere precum şi dificultatea de a le satisface pe amândouă, mai ales când ele însele se află în conflict). Din punct de vedere politic, bicameralismul îmbină principiul reprezentării la nivel naţional cu principiul reprezentării la nivel naţional cu principiul reprezentării la nivel teritorial (obişnuit, <<Camera de jos>>, fiind alcătuită prin sufragiu universal, egal, direct şi secret, la nivel naţional, iar „Camera de sus”, tot prin sufragiu democratic, dar întrebuinţând astfel de tehnici încât să confere celor aleşi calitatea de reprezentanţi ai unităţilor administrativ-teritoriale). Argumentele de ordin tehnic aparţinând mai mult imaginaţiei sau speculaţiei decât realităţii. (Una dintre camere nu poate fi calificată aprioric ca fiind mai impetuoasă decât cealaltă ori mai puţin înzestrată cu capacitatea de a cumpăni, de a reflecta, de a modera etc, iar ameliorarea procesului legislativ poate fi realizată prin alte tehnici, mai puţin costisitoare şi mai puţin anevoioase, cum ar fi, de exemplu, a doua sau a treia lectură a proiectului de lege, înainte de votarea acestuia.) Argumentele de ordin politic dobândesc consistenţă numai în măsura în care principiul reprezentării teritoriale este efectiv asigurat şi, potrivit cu structura statului şi cu modul de organizare administrativ-teritorială a acestuia, aplicarea principiului în discuţie este justificată.

Câteva alte observaţii pot de asemenea să prezinte interes (pe larg, a se vedea: C. Grewe, H.R. Fabri, Droit constitutionnels europeens, PUF, 1995, p. 457 şi urm.). S-a susţinut că existenţa a două Camere conduce la diviziunea puterii sau cel puţin la limitarea concentrării ei. Istoriceşte însă, în cele mai multe cazuri, crearea sau menţinerea unei a doua Camere s-a dovedit a fi nu un mijloc de <<divizare>> a puterii, ci unul de control, mai ales în societăţile neomogene. Încercarea de a garanta, prin crearea unei Camere – superioară celeilalte – un anumit conservatorism şi totodată respectul minorităţii faţă de posibilele excese ale unei majorităţi conjuncturale a eşuat, adeseori din cauza aceleiaşi compoziţii politice a Camerelor. Calitatea muncii parlamentare, prin existenţa a două Camere, este prea des un simplu sofism, căci tocmai bicameralismul poate bulversa unitatea de concepţie şi de acţiune legislativă. Pentru ca cea de-a doua Cameră să fie cu adevărat utilă, iar bicameralismul să fie funcţional, cele două Camere trebuie să fie diferenţiate prin modul de recrutare a membrilor acestora şi prin atribuţii; or, în locul unui bicameralism inegalitar, adeseori s-a înclinat spre un bicameralism unitar, inutil, supărător şi costisitor. Dar, pe de altă parte, imperativul diferenţierii este cel însuşi vulnerabil, întrucât pune în cauză principiul legitimităţii democratice egale.

Din multe puncte de vedere, unicameralismul este de preferat: a) Sub semnul unităţii suveranităţii naţionale, logica democratică se adaptează greu principiului bicameralismului; b) Existenţa a două Camere dă naştere, inerent, rivalităţii dintre ele, competiţiei pentru întâietate sau pentru egalitate deplină, în raport de circumstanţe, tendinţei spre constituirea uneia dintre Camere pe criterii elitiste, a aşezării ei pe verticală şi, deci ierarhică; c) Dacă tehnicile de sufragiu pentru alegerea celor două Camere sunt identice, separarea lor organică devine artificială, atât una cât şi cealaltă fiind alcătuite din <<reprezentanţi ai Naţiunii>> şi având, principial, aceeaşi vocaţie, legitimată de acelaşi fundament electoral; d) Interdependenţa Camerelor în procesul legislativ conduce la temporizarea acestuia şi, în cele din urmă, la soluţii discutabile pentru rezolvarea divergenţelor dintre ele; e) Bicameralismul grevează costurile parlamentare şi, astfel, poate atrage impopularitatea parlamentului, mai ales pe fundalul unor acute dificultăţi finaciare.”

Reducerea numărului de parlamentari

Numărul deputaţilor şi al senatorilor ce pot fi aleşi în fiecare circumscripţie electorală se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării (Constituţia României, art. 62, alin.3). (De când cu votul uninominal, nu mai există un număr fix de parlamentari, ci sunt aleşi în funcţie de populaţie în colegii uninominale pentru Senat şi Camera Deputaţilor – nota mea.) „Este formula constituţională – scrie prof. univ. dr. Ion Deleanu – la care s-a ajuns pentru a concilia numeroase amendamente contradictorii: fie în sensul stabilirii prin Constituţie a numărului de deputaţi şi de senatori, într-un raport de 2 la 1 sau de 3 la 1, fie în sensul stabilirii unui număr minim şi a unui nmăr maxim pentru deputaţi şi senatori, fie în sensul determinării numărului acestora prin raportare, înainte de alegeri, la 100 000 locuitori pentru un deputat, respectiv 300.000 locuitori pentru un senator. În orice caz, neprecizarea în Constituţie a numărului de deputaţi şi de senatori lasă deschisă tendinţa de <<mamutizare>> a Parlamentului şi, în consecinţă, există pericolul transformării lui într-un organism prea costisitor – şi dezagreabil – , într-o oază a sinecurelor electorale, într-un organ lipsit de supleţe şi operativitate. (Ţări ca Australia, Danemarca, Finlanda, Israel, Norvegia, Elveţia, Uruguay, Venezuela etc. au sub 200 de deputaţi).”

PS. Ştiu că este cam greoi textul, dar merită să mai citiţi şi lucruri serioase, nu elucubraţii politicianiste ori gazetăreşti.

Lumea văzută prin ochii mei (X)

Curpenul de pădure este o liană care se dezvoltă pe trunchiul şi coroana arborilor sau chiar pe sol, în lipsa unui suport. Toamna târziu şi iarna, când fructele sunt mature şi arborele suport este desfrunzit, aspectul lânos al poliachenelor de curpen se observă cu uşurinţă în coroana speciei lemnoase tutore, dând impresia unui înflorit tardiv. Fotografiile sunt făcute în pădurile dimprejurul satului Firizu, comuna Ilovăţ.