Crăciun fericit

Invernalia*

Nu-mi place această iarnă pâcloasă,
cu sufletul rece de preoteasă a sexului,
nu-mi place această iarnă pâcloasă,
iad de-a-ndoaselea pentru copiii străzii,
aureolaţi de vraja aurolacului.

Mă văd copil, plecam în colindat
şi încrustam în zăpadă nemaivăzute nestemate
rotind făcliile din coajă de cireş,
ne întreceam, din casă în casă,
care să ajungă primul să ia prescura,
sătenii ne întâmpinau la poartă cu colaci din cotăriţă,
unii mari şi pufoşi, alţii mici şi tari ca piatra, după puteri,
şi, din găleţi mari de tablă, cu ţuică fiartă.

Ne trezeam dis-de-dimineaţă
să vedem cum bărbaţii familiei taie porcul,
îl pârlesc la foc potrivit,
îl tranşează, şi ne dau nouă băşica porcului,
s-o umflăm şi să tragem o miuţă prin curte până se sparge.

Femeile pregăteau pomana porcului,
aşezau pe masă tigaia cu pecie fragedă,
răsturnau pe tocător mămăliga aburindă şi o feliau cu aţa,
umpleau carafele cu vin din dămigeni astupate cu smoală,
şi dă-i petrecere!

Iarna era iarnă, îngheţa Coşuştea ca steiul
şi ne dădeam pe gheaţă sau cu săniuţele pe derdeluş.
Cine reuşea să se dea în picioare, pe sanie, era cel mai tare!

Mă primeneam cu flanela şi pieptarul de lână,
tricotate de mama Nuţa,
eu n-o vedeam cu fiecare iarnă tot mai oarbă…

*din volumul În rai se purtau blugi (Editura Prier, Drobeta-Turnu-Severin, 2009)

Invernalia*

Translated from the romanian by Daniela Stănescu

I don’t like this misty winter,
with a cold soul of a sex priestes,
I don’t like this misty winter,
a reversed hell for the children of the street,
haloed by the spell of the aurolac.**

I can see myself as a child, I went caroling
and carved in the snow rare jewels
rolling the torches made from a cherry tree bark,
we raced, from house to house,
which to get there first to take the communion bread,
the villagers greeted us at the gates with knot shaped bread made in wicker baskets,
some of them were big and soft, others small and hard as rock,
and, from big tin buckets, with hot ţuică***

We woke up early in the morning
to see the men of the family slashing the hog,
scorching it into a mild fire,
portioning it, and giving us the hog’s bladder
to blow out and play some soccer with it until it burst.

The women prepared the alms of the hog,
they laid on the table the pan with fresh meat,
rolled the maize porridge on the cutting board and sliced it with a thread,
filled the jugs with wine from osier bottles that was corked up with tar
and let there be party!

The winter was winter, Coşuştea froze like a slab
and we slid on ice or with our little sleighs on the sleighroad.
Who got to sleigh standing on it was the best!

I changed my clothes with the sweater and the woolen vest,
knitted by mother Nuţa,
I didn’t see her getting blinder and blinder…

**aurolac: Romanian word describing people and mainly children inhaling solvent substances to get high
*** ţuică: plum brandy, a traditional Romanian drink

*from the poetry book In Heaven They Were All Wearing Jeans (Prier Publishing House, 2009)

Pe Coşuşte în sus, pe un mal nespus…

This slideshow requires JavaScript.

Firizu este pentru mine paradisul pe pământ. Aşa cum este probabil locul copilăriei pentru fiecare dintre noi. Sunt legat ombilical de aceste meleaguri. Aici am copilărit, până în clasa a doua, când mama m-a luat lângă ea, la oraş. Mă bucuram că merg la oraş, la bloc, unde totul era curat şi mirosea frumos, apa caldă curgea la o simplă rotire a robinetului iar noaptea dormeam tâmplă fierbinte lângă tâmpla mamei mele. Dar blocul şi şcoala şi oraşul erau totuşi o închisoare pentru mine. Vacanţele, petrecute la ţară, întotdeauna la ţară, erau salvarea mea. Să scapi de spaţiul carceral al oraşului, al garsonierei, şi să hălăduieşti pe câmpuri şi prin codri nesfârşiţi. Ce încântare! Nu ştiam eu pe atunci ce e cu Mănăstirea Coşuştea-Crivelnic. Cuvântul Crivelnic însă mă înfiora, pentru că era sinonim cu depărtarea de sat, cu haitele de lupi despre care auzeam în poveştile vânătorilor, un loc unde să nu te aventurezi niciodată singur…

Văii Coşuştei noi îi spuneam, simplu, vale.  – Unde te duci? Mă duc pe vale la deal. Aici se ţinea în fiecare an sărbătoarea câmpenească, unde fiecare familie venea cu bucatele în cotăriţă, le întindea pe un covor ţesut la război şi dă-i petrecere. Soseau, spre bucuria noastră, şi tot soiul de comercianţi, cu ciocolăţi, îngheţate, sucuri, vată de zahăr ars, eugenii. Ai mari ne mai lăsau să bem şi câte o gură de bere. Apoi, noi, copiii, treceam apa şi ne jucam de-a v-aţi ascunselea printre ruine. La început mai cu teamă, despre loc se zicea că era blestemat, apoi jocul ne prindea în mrejele sale încât uitam de toate astea. Târziu, când am crescut, am aflat eu despre sfinţenia acelor locuri pe unde noi ne jucam pituluşu sau păşteam vitele.

Informaţii „oficiale” despre Mănăstirea Coşuştea Crivelnic sunt greu de găsit. Cert este că e legată de viaţa călugărului Nicodim, ctitorul mănăstirilor de la Tismana şi Vodiţa.

Mare mi-a fost bucuria să văd cum, după ani de promisiuni şi speranţe, Mănăstirea Coşuştea Crivelnic renaşte în peisajul fabulos al Văii Coşuştei. Sărbători fericite tuturor celor care contribuie la înălţarea acestei vetre monahale şi „La mulţi ani” Prea Sfinţitului Nicodim, episcopul Severinului şi Strehaiei, care îşi serbează astăzi ziua onomastică.

Istoricul Mănăstirii Coşuştea Crivelnic

Mănăstirea ce renaşte din cenuşa uitării

O mănăstire de călugări, într-un peisaj de vis

Drumul lui Nicodim. Un calugăr trimis să împlinească un vis Dumnezeiesc

Crivelnic, încă un an trist

 

„Vreau o ţară ca afară”

Am petrecut recent câteva zile de concediu în ţară. Nu vreau să vorbesc despre lucruri pe care deja le ştiţi, despre situaţia economică dificilă a ţării, despre politicieni ş.a.m.d.

Nu ştiu dacă m-am înţelepţit sau doar resemnat, dar ce să aştepţi după cincizeci de ani de comunism apoi ceauşism atroce. Cancerul se vindecă greu, e nevoie de ani, zeci. România nu va cădea însă, stăpânim arta supravieţuirii – în variantă romantică; în variantă practică, până nu înapoiem banii împrumutaţi nu ne permitem acest „lux”.

La capitolul „dezamăgiri” aş trece: gara de nord din Timişoara, ce pare mai degrabă una de provincie şi nu de capitală bănăţeană; străzile din Timişoara, care nu sunt prevăzute cu rampe pentru accesul persoanelor cu handicap şi, firesc, al geamantanelor cu rotile; gara din Severin, construcţie megalomanică, inutilă în vremuri de declin al transporturilor feroviare, pustie, neprimitoare, rece ca un cavou, prost proiectată (nu are lifturi, vă puteţi imagina?!), ruşinos de costisitoare (a se trece la catastiful „Aşa Nu” care au făcut ca România să fie astăzi în criză, al investiţiilor fără cap, al tunurilor criminale date bugetului de stat, al nechibzuinţei politicienilor şi impotenţei lor de a genera bunăstare socială). Mai grav este însă faptul că această construcţie nu generează profit. Aş vrea să văd acolo restaurante, magazine, cafenele, logic ar fi să înceapă să producă bani, nu să fie un cavou de termopan; m-a bucurat să văd ridicat într-un timp relativ scurt Severin Shoping Center, parcul comercial al oraşului, preţurile întâlnite aici însă sfidează bunul simţ. Suntem în Severin, ce dracu’, nu în Londra!

Iubesc Severinul, şi mă bucur să-l văd crescând, aşa cum vezi un copil mic cum creşte. Îmi amintesc cu groază de gustul amar resimţit când am revenit aici, în 2006. Severinul era un oraş-fantomă, pe pilot automat, cu un primar octogenar, un oraş rupt de lume, prins cumva într-o buclă a timpului. În doar patru ani, oraşul este de nerecunoscut. O nouă peisagistică urbană, infrastructură, investiţii de amploare în stadionul municipal, teatru, muzeu şi cetatea medievală. Toate acestea, încet-încet, vor genera profit. E nevoie însă ca autorităţile locale şi judeţene să nu se îmbete cu apă rece, e nevoie de multă înţelepciune, oraşul şi judeţul stau prost la capitolul şomaj, trebuie aduşi investitori, orice făbricuţă ridicată e un mare câştig, trebuie făcut lobby ca proiectele guvernamentale să nu ocolească oraşul ori judeţul.  Last but not least, fondurile europene, ele sunt cheia ieşirii din criză.

Tot la capitolul dezamăgiri aş trece lipsa noastră de educaţie estetică, arhitecturală. Se construieşte mult dar prost! Mai ales la sate, nu se respectă câtuşi de puţin identitatea locului, zestrea arhitecturală rurală, cuminţenia caselor vechi ţărăneşti. Am mai auzit pe unii că vor să ridice fântâni arteziene la sate. E o crimă. Dacă tot vor să construiască ceva, să ridice o copie a unei mori de apă sau a unei mori de vânt sau ceva specific locului. N-o să vină neamţu’ la Firizu să vadă fântâni arteziene nici gratis, dar o să vină negreşit să vadă o moară de apă, o mănăstire, să mănânce produse bio, tradiţionale. Hai, băieţi, că se poate!

PS 1 Ptiu! Mi-a ieşit un discurs de politician. Staţi liniştiţi, nu candidez!

PS 2 „Vreau o ţară ca afară” este numele unei campanii sociale foarte ambiţioase, demarate de trupa VUNK.