Pe Coşuşte în sus, pe un mal nespus…

This slideshow requires JavaScript.

Firizu este pentru mine paradisul pe pământ. Aşa cum este probabil locul copilăriei pentru fiecare dintre noi. Sunt legat ombilical de aceste meleaguri. Aici am copilărit, până în clasa a doua, când mama m-a luat lângă ea, la oraş. Mă bucuram că merg la oraş, la bloc, unde totul era curat şi mirosea frumos, apa caldă curgea la o simplă rotire a robinetului iar noaptea dormeam tâmplă fierbinte lângă tâmpla mamei mele. Dar blocul şi şcoala şi oraşul erau totuşi o închisoare pentru mine. Vacanţele, petrecute la ţară, întotdeauna la ţară, erau salvarea mea. Să scapi de spaţiul carceral al oraşului, al garsonierei, şi să hălăduieşti pe câmpuri şi prin codri nesfârşiţi. Ce încântare! Nu ştiam eu pe atunci ce e cu Mănăstirea Coşuştea-Crivelnic. Cuvântul Crivelnic însă mă înfiora, pentru că era sinonim cu depărtarea de sat, cu haitele de lupi despre care auzeam în poveştile vânătorilor, un loc unde să nu te aventurezi niciodată singur…

Văii Coşuştei noi îi spuneam, simplu, vale.  – Unde te duci? Mă duc pe vale la deal. Aici se ţinea în fiecare an sărbătoarea câmpenească, unde fiecare familie venea cu bucatele în cotăriţă, le întindea pe un covor ţesut la război şi dă-i petrecere. Soseau, spre bucuria noastră, şi tot soiul de comercianţi, cu ciocolăţi, îngheţate, sucuri, vată de zahăr ars, eugenii. Ai mari ne mai lăsau să bem şi câte o gură de bere. Apoi, noi, copiii, treceam apa şi ne jucam de-a v-aţi ascunselea printre ruine. La început mai cu teamă, despre loc se zicea că era blestemat, apoi jocul ne prindea în mrejele sale încât uitam de toate astea. Târziu, când am crescut, am aflat eu despre sfinţenia acelor locuri pe unde noi ne jucam pituluşu sau păşteam vitele.

Informaţii „oficiale” despre Mănăstirea Coşuştea Crivelnic sunt greu de găsit. Cert este că e legată de viaţa călugărului Nicodim, ctitorul mănăstirilor de la Tismana şi Vodiţa.

Mare mi-a fost bucuria să văd cum, după ani de promisiuni şi speranţe, Mănăstirea Coşuştea Crivelnic renaşte în peisajul fabulos al Văii Coşuştei. Sărbători fericite tuturor celor care contribuie la înălţarea acestei vetre monahale şi „La mulţi ani” Prea Sfinţitului Nicodim, episcopul Severinului şi Strehaiei, care îşi serbează astăzi ziua onomastică.

Istoricul Mănăstirii Coşuştea Crivelnic

Mănăstirea ce renaşte din cenuşa uitării

O mănăstire de călugări, într-un peisaj de vis

Drumul lui Nicodim. Un calugăr trimis să împlinească un vis Dumnezeiesc

Crivelnic, încă un an trist

 

„Vreau o ţară ca afară”

Am petrecut recent câteva zile de concediu în ţară. Nu vreau să vorbesc despre lucruri pe care deja le ştiţi, despre situaţia economică dificilă a ţării, despre politicieni ş.a.m.d.

Nu ştiu dacă m-am înţelepţit sau doar resemnat, dar ce să aştepţi după cincizeci de ani de comunism apoi ceauşism atroce. Cancerul se vindecă greu, e nevoie de ani, zeci. România nu va cădea însă, stăpânim arta supravieţuirii – în variantă romantică; în variantă practică, până nu înapoiem banii împrumutaţi nu ne permitem acest „lux”.

La capitolul „dezamăgiri” aş trece: gara de nord din Timişoara, ce pare mai degrabă una de provincie şi nu de capitală bănăţeană; străzile din Timişoara, care nu sunt prevăzute cu rampe pentru accesul persoanelor cu handicap şi, firesc, al geamantanelor cu rotile; gara din Severin, construcţie megalomanică, inutilă în vremuri de declin al transporturilor feroviare, pustie, neprimitoare, rece ca un cavou, prost proiectată (nu are lifturi, vă puteţi imagina?!), ruşinos de costisitoare (a se trece la catastiful „Aşa Nu” care au făcut ca România să fie astăzi în criză, al investiţiilor fără cap, al tunurilor criminale date bugetului de stat, al nechibzuinţei politicienilor şi impotenţei lor de a genera bunăstare socială). Mai grav este însă faptul că această construcţie nu generează profit. Aş vrea să văd acolo restaurante, magazine, cafenele, logic ar fi să înceapă să producă bani, nu să fie un cavou de termopan; m-a bucurat să văd ridicat într-un timp relativ scurt Severin Shoping Center, parcul comercial al oraşului, preţurile întâlnite aici însă sfidează bunul simţ. Suntem în Severin, ce dracu’, nu în Londra!

Iubesc Severinul, şi mă bucur să-l văd crescând, aşa cum vezi un copil mic cum creşte. Îmi amintesc cu groază de gustul amar resimţit când am revenit aici, în 2006. Severinul era un oraş-fantomă, pe pilot automat, cu un primar octogenar, un oraş rupt de lume, prins cumva într-o buclă a timpului. În doar patru ani, oraşul este de nerecunoscut. O nouă peisagistică urbană, infrastructură, investiţii de amploare în stadionul municipal, teatru, muzeu şi cetatea medievală. Toate acestea, încet-încet, vor genera profit. E nevoie însă ca autorităţile locale şi judeţene să nu se îmbete cu apă rece, e nevoie de multă înţelepciune, oraşul şi judeţul stau prost la capitolul şomaj, trebuie aduşi investitori, orice făbricuţă ridicată e un mare câştig, trebuie făcut lobby ca proiectele guvernamentale să nu ocolească oraşul ori judeţul.  Last but not least, fondurile europene, ele sunt cheia ieşirii din criză.

Tot la capitolul dezamăgiri aş trece lipsa noastră de educaţie estetică, arhitecturală. Se construieşte mult dar prost! Mai ales la sate, nu se respectă câtuşi de puţin identitatea locului, zestrea arhitecturală rurală, cuminţenia caselor vechi ţărăneşti. Am mai auzit pe unii că vor să ridice fântâni arteziene la sate. E o crimă. Dacă tot vor să construiască ceva, să ridice o copie a unei mori de apă sau a unei mori de vânt sau ceva specific locului. N-o să vină neamţu’ la Firizu să vadă fântâni arteziene nici gratis, dar o să vină negreşit să vadă o moară de apă, o mănăstire, să mănânce produse bio, tradiţionale. Hai, băieţi, că se poate!

PS 1 Ptiu! Mi-a ieşit un discurs de politician. Staţi liniştiţi, nu candidez!

PS 2 „Vreau o ţară ca afară” este numele unei campanii sociale foarte ambiţioase, demarate de trupa VUNK.