“Dumnezeu s-a născut în exil”

Aveam şase ani. Fulgerele primelor epifanii brăzdau cerurile minţii mele de copil.  Nu ştiu dacă începusem să mă plictisesc sau chiar eram curios, dar ţineam din cale-afară să merg la şcoală. „… brusc, ceva-n mine s-a rupt ca apa femeii când naşte./Începusem să mă tăvălesc pe jos ca un epileptic,/să urlu, să lovesc pereţii cu pumnii şi să strig:/Vreau la şcoală! Vreau la şcoală!/Abia împlinisem şase ani, cărţi nu văzusem/decât pe şifonierul bunicului brigadier,/dar nu conta, eu adormeam şi mă trezeam cu şcoala-n gât.”

Continuarea în săptămânalul Buletin de Mehedinți

Români(c)a mea

Îl chema Giorgio. Evreu venit din Argentina, era administratorul hotelurilor unde lucram în Italia, fiind în acelaşi timp logodit cu patroana lor. Era un tip scurt şi îndesat, cu privire ageră de şoim. Mă îndrăgea, pentru că vorbeam bine italiana – cred că eram printre puţinii, cu tot cu băştinaşi, care puteau recita din Dante –, eram foarte muncitor şi putea să discute cu mine despre orice.

Continuarea în săptămânalul Buletin de Mehedinți

Strugurii lui Dumnezeu

Mă-ntorc, iată, ca Ulise, după ani de rătăcire, în Ithaca mea, în insula paradiziacă a  hârtiei de ziar, cu ţărmurile ei albe mirosind dumnezeiesc a tipar, la invitaţia prietenului Marius Cilibia. Mărturisesc că o fac cu smerenie şi teamă. Scrisul la gazetă e treabă serioasă, nu joacă, mai ales când te-nhami lângă un taur care scuipă flăcări pe nări. Mult noroc, dragă Marius, cu acest proiect editorial, şi la mulţi ani!

Continuarea în săptămânalul Buletin de Mehedinți