„Dumnezeu s-a născut în exil”

Aveam şase ani. Fulgerele primelor epifanii brăzdau cerurile minţii mele de copil.  Nu ştiu dacă începusem să mă plictisesc sau chiar eram curios, dar ţineam din cale-afară să merg la şcoală. „… brusc, ceva-n mine s-a rupt ca apa femeii când naşte. /Începusem să mă tăvălesc pe jos ca un epileptic, /să urlu, să lovesc pereţii cu pumnii şi să strig:/Vreau la şcoală! Vreau la şcoală! /Abia împlinisem şase ani, cărţi nu văzusem/decât pe şifonierul bunicului brigadier, /dar nu conta, eu adormeam şi mă trezeam cu şcoala-n gât.”

Intâia clasă am urmat-o la şcoala din Firizu. Potcovit cu tenişi de Drăgăşani, uniformă neagră, obligatorie pe atunci, şi o taşcă militărească de culoare galben-cafenie cu nuanţe verzui în loc de ghiozdan. Acesta a venit ceva mai târziu, avea culoarea castanei, şi un căţel imprimat ai cărui ochi mari ţineau loc de încuietoare. Eram tuns scurt, cu capul brăzdat de cruci, răscruci şi vârtejuri. Apoi, maică-mea a ţinut să mă ia lângă ea, la oraş. Aşa a început exilul. După şapte ani de libertate sălbatică, de împărat al muştelor, de prinţ neîncoronat al tuturor poienilor, ogaşelor şi pădurilor, urma să fiu încarcerat în cincizeci de metri pătraţi de garsonieră confort I. Lăsam în urmă împărăţia satului, uliţele copilăriei, umbrite de nuci, dealurile Gornovei, Patroanei şi Obleagului, fabuloasa vale a Coşuştei cu apele ei diamantine şi clenii înveliţi în zale ca nişte cavaleri medievali, lăsam în urmă paradisul.  Plecam la oraş, nu cu şareta, ca Cioran, ci cu Dacia 1310 galbenă ca podbalul a lu’ finu’ Ion – Dumnezeu să-l ierte.

La început îmi plăceau luminile oraşului, mirosul curat al garsonierei, de săpunuri Fa adăpostite printre hainele din şifonier, de spray-uri Rexona şi Impulse, apoi apa, miraculoasa apă, fie rece, fie caldă, ţâşnind la doar o răsucire a robinetului. Cu timpul însă, tristeţea avea să mă năpădească: unde-s Tucă şi mama Nuţa, tata Nelu şi mamaie Vergica, Crinu şi nana Nelu? Unde-s câinii lătrând noaptea, unde sunt cocoșii cântând când se crăpa de ziuă? Unde-s tovarăşii mei cu care mă jucam până ne ghiorţăiau maţele de foame? Unde-s vacile, caprele, oile, mieii şi iezii cu care ne întreceam cât era ziulica de lungă, unde-s găinile, raţele, gâştele? Ce-i drept, bestiarul era acolo, dar nemişcat, turnat în porţelanuri. „Garsoniera noastră era cochetă, /dar aici cerul nu era niciodată înstelat, ca la ţară, /culorile nu ardeau în tablouri, /în bibliotecă – doar bibelouri, /aşezate ordonat pe mileuri, /prinţi şi prinţese-n caleşti, /bestiarul din Arcă turnat în porţelanuri, /domniţe sunând din liră în anticamera iadului.”  Cavouri cu morţi vii – asta era oraşul. Eram prizonier, ca vrăbeţii pe care-i prindeam iarna cu dovleacul în curtea casei. Doar lumina angelică de pe chipul mamei mele reuşea să alunge negurile din suflet. Noroc cu week-end-urile şi vacanţele, ele m-au ţinut în viaţă, adevărate perfuzii spirituale.

Următorul exil a fost tot legat de şcoală, de facultate de această dată. Era la modă pe atunci Dreptul, și în vogă, în 1998, Universitatea Europeană „Drăgan” din Lugoj. Nici nu ştiam prea bine unde-i pe hartă acest oraş în care urma să-mi petrec următorii opt ani, unde mi-a sărit în față leoaica tânără, iubirea, și unde aveam să învăţ a scrie pe dedesubt. Lugojul meu sfânt, o Londră în miniatură, orașul fiind despărţit de râul Timiş ca metropola britanică de Tamisa. Lugojul meu drag, cu tragicomedia vieţii studenţeşti în care „aşteptam înfriguraţi, în parcul Enescu, /Din două în două săptămâni, /Plasele cu mâncare şi plicul cu bonuri de masă/Ca pe un vis în care bunicul/Apărea să ne spună/Că acolo unde se afla acum/E cald şi bine.”

A urmat apoi exilul în ţara lui Dante, pentru că România devenise insuportabilă în acel an de răscruce 2004. Experienţă dantescă, de infern, purgatoriu şi paradis luate la un loc. În Italia am învăţat, printre multe altele, să mănânc. De-a-ndoaselea pribegind, aveam să revin în Severin abia în vara anului 2006, demonul exilului părăsindu-mă pentru următorii patru ani, frumoşi foc, petrecuți ca niște “adolescenți pe mare”, cum zicea Nichita, “care învaţă mersul pe valuri, în picioare, /mai rezemându-se cu braţul de curenţi, /mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.” Simţeam că e nevoie de mine acasă, Severinul rămăsese încremenit în timp ca o insectă în chihlimbar, eram de râsul lumii, ajunsesem să ne uităm la Târgu-Jiu ca la o metropolă.

Nu-i nimic romantic în tonalităţile exilului, dimpotrivă, e zugrăvit în culorile realismului. Însuşi Dumnezeu s-a născut în exil, cum admirabil scria Vintilă Horia. Totuşi, cu fiecare pribegie am crescut ca-n basme, într-un an cât alţii-n zece. Am năpârlit din fiecare pupă a surghiunului, spectaculoasă metamorfoză, din omidă într-un fluture cu aripi tot mai colorate. Următorul exil – ultimul?! – avea să aibă toate superlativele: cel mai greu, cel mai aventuros, cel mai îmbelşugat, cel mai… Marea Britanie. Un oltean în Englitera.

Toate aceste pribegii sunt legate de mersul lumii și de setea de cunoaştere a omului. Uneori, adeseori, am însă sentimentul că tot ceea ce am învăţat ştiam deja, din abecedarul acelei copilării paradiziace de pe valea Coşuştei. Şi-atunci, parafrazându-l pe Cioran, à quoi bon avoir quitté Firizu?  

PS Poemele citate fac parte din volumul În rai se purtau blugi, Editura Prier Drobeta Turnu-Severin, 2009