Parfumar (fragment)

Dar prea puțin din suvenirurile ce încapsulau în chihlimbarul lor olfactiv trupul afectiv al memoriei copilăriei sale răzbătea în această nouă galaxie îndepărtată și ordonată precum o compoziție muzicală: acorduri de piele, ambră, aldehide, balsamuri, bergamote, galbanum, heliotrop, lemn de guaiac, de trandafir și de santal, mosc, neroli, paciuli, tuberoză, vetiver și ylang-ylang.


Pentru cineva venit dintr-un oraș de provincie, Timișoara era o cu totul altă planetă. Luminile orașului erau calde și blânde, nu reci și chioare, totul părea altfel, oamenii, copacii, parcurile, băncile, străzile, magazinele, blocurile, chioșcurile de ziare, tramvaiele, librăriile, restaurantele, piețele. Fusese primul oraș european, și al doilea după New York în lume, care introdusese iluminatul electric stradal, taman în 1884, iar gloria de altădată încă se citea în arhitectura clădirilor construite în stilul Art Nouveau, ori mai degrabă variantei Secession, pentru că era la acel moment unul dintre cele mai importante orașe ale Imperiului iar viața urbei era o copie după modelele reprezentate de Viena și Budapesta, își amintește cât de copleșit fusese de frumusețea palatelor din Piața Victoriei, când se plimbau pe corso, de la Operă spre Catedrală, uitându-se ca-n desenele animate la restaurantele și magazinele de lux, la Palatul Weiss, de unde începea promenada propriu-zisă, la Palatul Lloyd, care adăpostea rectoratul Politehnicii, iar la parter faimosul restaurant Lloyd, după care urmau palatele Neuhausz, Merbl, Dauerbach, Hilt și, la capăt, Palatul Szécheny, ori Palatul Löffler, pe promenada opusă denumită Surogat, cu frontonul triunghiular dinspre clădirea Operei ciuruit de gloanțele trase în timpul Revoluției din decembrie 1989,  cu ornamentația în relief a fațadelor, cu balcoane elegante, cu ferestre în formă de potcoavă sau alte forme specifice stilului, văzuse pentru prima dată impunătoarea Catedrală Mitropolitană în mărime reală, după ce crescuse mulți ani lângă macheta ei realizată de nea Mitică la traforaj până la ultimele detalii, îi pusese un bec înăuntru și o foloseau drept veioză, privind lumina cum se reflectă pe tavan prin vitraliile de pânză roșie sau verde. Nu trăise o poveste de dragoste cu citadela mult visată a oltenilor, privirile lor nu se întâlniseră, deși se gândea adesea ce turnură ar fi luat destinul său dacă ar fi mers aici la universitate. Sora mai mică a acestui oraș de legendă, Lugojul, îi picase însă cu tronc, va rătăci mulți ani ca Ulise pe malurile sale. S-a întâmplat să trăiască aici, la Timișoara, epifania Parfumului. Era o parfumerie așa cum doar în orașele mari puteai întâlni. Expuse în vitrine, parfumuri de toate formele și culorile, ape de toaletă, ape de parfum, mirabile ape de colonie, florale, lemnoase, orientale, citrice, primăvăratice, tomnatice, estivale, invernale, parfumuri puternice, carnale, esențe suave, angelice, molecule ce pluteau în acea zi siderală ca centura de asteroizi dintre orbitele planetelor Marte și Jupiter, supernove olfactive mai strălucitoare decât o întreagă galaxie. 

Zestrea lui de parfumar cuprindea între notele de vârf cămășile albe apretate ale mamei, care lucra la restaurantul „Vatra haiducilor” din pădurea Crihala, retras de văzul lumii, cu o grădină de vară uriașă și două săli mari de mese, era cel mai căutat restaurant din oraș, deși aveai de unde alege, mai erau cele din incinta Hotelului „Parc” și Hotelului „Traian”, „Mioriţa”, „Marinaru” ori „Dunărea”, mergea, aproape lunar, la oraş, s-o vadă, i se făcea dor de ea, făcea greva foamei când se amâna plecarea, acolo raiul era în beci: compot de ananas, smochine, curmale, migdale, portocale, fursecuri, alune în glazură albă dulce, ciocolăţi, el alerga prin saloane, se ascundea pe la etaj, se juca la tobele muzicanților, rotind bețele de toboșar din lemn de carpen ca un baterist de profesie, lovind când floor tom-ul, sub formă de cazan, când toba snare, denumită în lumea toboșarilor tambur rulant, tobă de ritm sau chiar „spărgătorul”, când cele două tobe mici sau tom-tom-uri, când cinele sau talgerele, discurile de metal fixate pe un stativ, ori toate la un loc, combinate cu sunetul galactic al tobei electronice, în încercarea de a-și coordona mâinile cu talpa dreapta cu care apăsa pedala tobei mari cu sunetul grav pe care scria cu litere de-o șchioapă YAMAHA, bubuia tobele într-o simfonie a haosului spre exasperarea chelnerițelor, înfuleca chifle cu suc Brifcor, stătea pe capul lui Bobi, barmanul, ca să-i dea să guste licori din sticlele alea frumoase, mai puțin Campari, care era amar, trăgea cu ochiul când, în fiecare dimineață, toată lumea era scoasă la careu, iar directorul Manole inspecta la sânge unghiile tăiate-n carne, cămășile scrobite și călcate, pantofii lustruiți, părul aranjat și, ca-n poveștile cazone, încerca cu vată bărbieritul la bărbați. Acolo, prin veceuri, aruncau cu clor, și îl usturau ochii de-i venea să plângă, așa că le-o zicea pe șleau: mai bine ma duc să ma piş pe gard!

Petrecea mult timp în biroul lui Manole, plin cu fanioane, fulare, eșarfe și postere cu Steaua București, care îi vorbea despre fotbal cum nu mai auzise până atunci. Într-unul din postere, fotografiați aproape din profil, erau cei unsprezece jucători care aveau să câștige, în primăvara lui ’86, trofeul suprem, primul și singurul din istoria fotbalului românesc, Cupa Campionilor Europeni, pe stadionul Ramón Sánchez Pizjuán din orașul Sevilla din Spania, cu scorul 2 – 0, în urma loviturilor de departajare împotriva mult mai celebrei FC Barcelona. Erau îmbrăcați în echipament alb, pentru că, înainte de meci, UEFA îi înștiințase că nu pot evolua în echipamentul tradițional, roș-albastru, acestea fiind și culorile Barcelonei: portarul Helmuth Duckadam, căpitanul Ștefan Iovan, Ilie Bărbulescu, Adrian Bumbescu, Lucian Bălan (înlocuit cu Anghel Iordănescu în minutul ’73), Miodrag Belodedici, Marius Lăcătuș, Mihail Majearu, Victor Pițurcă (înlocuit cu Marin Radu în minutul ’112), Gavril Balint și László Bölöni. Steaua București devenea astfel o echipă de legendă, primul club din estul Europei care obținea o asemenea performanță, care ținea și de foame și de frig în acei ani teribili, când Ceaușescu se hotărâse să achite cu orice preț datoria externă. Într-altul, îmbrăcați în roșu, era lotul complet, căruia i se alăturau, printre alții, antrenorul Emerich Jenei, Tudorel Stoica, liderul echipei în acei ani, marele ghinionist al finalei, suspendat după un galben la partida cu Anderlecht, trecut pe foaie ca antrenor secund, în locul lui Puiu Iordănescu,  portarul de rezervă Dumitru Stângaciu, Ion Alecsandrescu, poreclit „Sfinxul”, președintele secției de fotbal a clubului armatei, profesorul de karate Florentin Marinescu, care se ocupa de pregătirea lor fizică, precum și jucătorii Constantin Pistol, Ștefan Petcu și Anton Weissenbacher. Nu începuse încă școala, astfel că nu știa să scrie dar mâzgălea întruna, spirale și ghemuri nesfârșite, galaxii de spirale și ghemuri, pe toate foile pe care le prindea, pe carnețelele de comenzi ale ospătărițelor, ca și cum ceva din el nu mai avea răbdare să învețe liniuțele, bastonașele, buclele, cercurile, zalele, ovalul, premergătoare scrierii literelor de mână, călătorea de-a-ndoaselea spre Big Bang-ul scrierii. Tocmai împlinise șase ani, urma ca din toamnă să meargă la școală. 

Vreau la şcoală

Pe la patru-cinci ani eram rău,
eram rău ca un porc fără belciug,
eram cel mai rău copil din sat.
Păstrez o fotografie în care-mi privesc
floarea obrajilor mai carnivoră decât acum,
când obrajii concavi, supţi de metafore,
mă trădează nespus…

Pe deasupra, mai eram şi zgârcit,
nu-mpărţeam cu nimeni din dulciurile primite,
le ascundeam prin dulapuri, printre haine.
Drăcuiam, scuipam, mă băteam cu copiii în drum,
striveam furnicile pe scoarţa copacilor,
eram împăratul muştelor, dracul dracilor…

Apoi, brusc, ceva-n mine s-a rupt ca apa femeii când naşte.
Începusem să mă tăvălesc pe jos ca un epileptic,
să urlu, să lovesc pereţii cu pumnii şi să strig:
Vreau la şcoală! Vreau la şcoală!
Abia împlinisem şase ani, cărţi nu văzusem
decât pe şifonierul bunicului brigadier,
dar nu conta, eu adormeam şi mă trezeam cu şcoala-n gât.

Aşa că Tucă şi mama Nuţa improvizară un ghiozdan
dintr-o taşcă verde militărească,
o uniformă neagră, obligatorie pe-atunci,
mă potcoviră cu nişte tenişi de Drăgăşani
şi mă petrecură la şcoală.

Nu-mi spusese nimeni că trebuie să stau smirnă în bancă,
să tot fac liniuţe şi bastonaşe.

Doar freza nu reuşeam defel s-o domolesc,
capul meu fiind brăzdat de cruci, răscruci şi vârtejuri.

Intâia clasă avea s-o urmeze la şcoala din Firizu, aflată la începutul satului, străjuită de o parte de casa lui Angela și de cealaltă de cea a Domnicăi, cu o curte imensă plină cu castani sălbatici, tei, nuci și cireși. Era tuns scurt, cu capul brăzdat de cruci, răscruci şi vârtejuri. Potcovit cu tenişi de Drăgăşani, uniformă neagră cu cămașă pepit, obligatorie pe atunci, şi o taşcă militărească de culoare galben-cafenie cu nuanţe verzui în loc de ghiozdan. Acesta avea să vină abia peste un an, adus de taică-su, într-una din puținele amintiri pe care le are cu el, venise cu o Volga neagră ca păcura, și-i adusese, printre altele, dulciuri și acel ghiozdan de culoarea castanei, cu un căţel imprimat ai cărui ochi mari ţineau loc de încuietoare. Apoi, maică-sa a ţinut să îl ia lângă ea, la oraş. După şapte ani de libertate sălbatică, de împărat al muştelor, de prinţ neîncoronat al tuturor poienilor, ogaşelor şi pădurilor, urma să fie încarcerat în treizeci și cinci de metri pătraţi de garsonieră decomandată confort I. Lăsa în urmă împărăţia satului, uliţele copilăriei, umbrite de nuci, dealurile Gornovei, Patroanei şi Obleagului, fabuloasa vale a Coşuştei cu apele ei diamantine şi clenii înveliţi în zale ca nişte cavaleri medievali, lăsa în urmă paradisul.  Pleca la oraş, nu cu şareta, ca Cioran, ci cu Dacia 1310 galbenă ca podbalul a lu’ finu’ Ion – Dumnezeu să-l ierte. La început îi plăceau luminile oraşului, mirosul curat al garsonierei, apoi apa, miraculoasa apă, fie rece, fie caldă, ţâşnind la doar o răsucire a robinetului. Cu timpul însă, tristeţea avea să-l năpădească: unde-s Tucă şi mama Nuţa, tata Nelu şi mamaie Vergica, Crinu şi nana Nelu? Unde-s câinii lătrând noaptea, unde sunt cocoșii cântând când se crăpa de ziuă? Unde-s băiețandrii cu care se juca până le ghiorţăiau maţele de foame? Unde-s vacile, caprele, oile, mieii şi iezii, unde-s găinile, raţele, gâştele? Ce-i drept, bestiarul era acolo, dar nemişcat, turnat în porţelanuri. Cavouri cu morţi vii – asta era oraşul. Era prizonier, ca vrăbeţii pe care-i prindea iarna cu dovleacul în curtea casei. 

În rai se purtau blugi

Garsoniera noastră era cochetă,
dar aici cerul nu era niciodată înstelat, ca la ţară,
culorile nu ardeau în tablouri,
în bibliotecă – doar bibelouri,
aşezate ordonat pe mileuri,
prinţi şi prinţese-n caleşti,
bestiarul din Arcă turnat în porţelanuri,
domniţe sunând din liră în anticamera iadului.

În faţa garsonierei străjuia blocul ruşilor.
Acolo lumina niciodată nu se stingea…

Pe şifoniere,
învelite-n ziarul Scânteia,
din când în când nişte banane verzi
se coceau în soarele alb al tavanului.

Comunismul părea o lume normală!
Eu eram prea mic ca să înţeleg
umilinţa de a valora cât o pâine tăiată pe jumătate.

Mă bucuram că merg cu prietenii la cofetăria „Crinul”,
să ne întâlnim cu savarine,
cu citronade şi îngheţate de vanilie în cupe de inox.
La plecare, cumpăram biscuiţi „Chindia”
şi bomboane „Cip”, cât piperul,
şi gumă făinoasă, al cărei gust
aneantiza după primele molfăituri.

Comunismul părea o lume normală!
Unii chiar îl luau în serios.
Eu eram prea mic să-nţeleg.

Mergeam uneori la Dunăre, pe mal.
Fluviul despărţea iadul de rai
cum anticul Styx.

Raiul era la sârbi,
în rai se purtau blugi,
se mânca pâine albă şi pufoasă,
ireală.

Anul următor, peretele lui Manole avea să se îmbogățească cu un alt poster, cu echipa care, în finala de la Monte Carlo din februarie, obținea cel de-al doilea trofeu continental, Supercupa Europei. Pierduseră, cu două luni în urmă, Cupa Intercontinentală, disputată la Tokyo, în urma unei erori de arbitraj, care anulase un gol regulamentar înscris de Belodedici, pe fondul jocului de un nivel superior în fața argentinienilor de la River Plate și a absenței lui Bölöni. Intrată în vacanță, după revenirea din Japonia, Steaua pregătea Supercupa Europei, împotriva câștigătoarei Cupei Cupelor, marea echipă sovietică Dinamo Kiev. Principala noutate pentru acel sezon era promovarea lui Emerich Jenei la echipa națională și trecerea lui Anghel Iordănescu, antrenorul secund-jucător de la Sevilla, drept antrenor principal. În plus, despărțirea de portarul de legendă Duckadam, forțat să se retragă din sportul de mare performanță din motive medicale, fusese suplinită cu succes de tânărul Dumitru Stângaciu, folosit în toate cele meciurile turului de campionat. Echipa era, în mare, aceeași, în campionatul intern, dar lotul era extrem de redus numeric: Steaua se bazase pe 13 jucători, titularii din meciul cu Anderlecht Bruxelles, din semifinalele Cupei Campionilor Europeni, respectiv Duckadam — Iovan, Belodedici, Bumbescu, Bărbulescu — Balint, Stoica, Bölöni, Majaru — Lăcătuș, Pițurcă, cărora li se adăugau Radu II și Bălan. Radu II se reîntorsese la FC Argeș Pitești, în locul lui fiind readus Viorel Turcu. Mai erau Iosif Rotariu, adus de la Politehnica Timișoara, apăreau în echipă bistrițeanul Toma Ivan și Niță Cireașă; practic, nu existau variante în momentul unei accidentări sau suspendări. Avea să fie meciul de debut la Steaua al celui care avea să le îmbogățească și lumineze nopțile de atunci înainte: Gheorghe Hagi, la 21 de ani, era copilul teribil al fotbalului românesc și dublu golgheter al campionatului. Fusese  transferat atunci la Steaua de la Sportul Studențesc, în special pentru meciul cu Dinamo Kiev. Astfel, avându-l pe Hagi în lot și neavând suspendați sau accidentați, Steaua avea posibilitatea trimiterii în teren a echipei ideale: Stângaciu – Iovan, Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu – Bălan, Bölöni, Tudorel Stoica, Hagi (înlocuit cu Balint în minutul ’84) – Lăcătuș (înlocuit cu Majearu în minutul ’89), Pițurcă. Steaua avea să se impună pe stadionul Louis II din Monaco prin golul lui Gică Hagi, printr-o execuție superbă prin lovitură liberă de la douăzeci de metri, cu două minute înaintea fluierului primei reprize, în fața unei echipe care nu ducea lipsă de superlative și care se identifica practic cu echipa națională a URSS: zece titluri ale Uniunii Sovietice și șapte cupe, patru sferturi precum și o semifinală de Cupa Campionilor, două finale de Cupa Cupelor și o Supercupă a Europei, toate câștigate cu 3 – 0. În echipa care întâlnea Steaua, erau doi jucători care câștigaseră Balonul de Aur, trofeul care desemnează cel mai bun jucător de fotbal al Europei: Oleg Blohin, cu doisprezece ani mai devreme, și Igor Belanov, cu un an în urmă. 

Notele de vârf mai cuprindeau cravatele de pionier pe care le ardea cu fierul de călcat,  caietele de dictando, buretele îmbibat cu apă și praf de cretă de la școală, călimara cu cerneală albastră chinezească „Hero”, acuarelele la tub, cutia rotundă cu lipici pelicanol, cu lingurița de plastic adăpostită într-un spațiu separat, cu care nu reușea niciodată să lipească ceva oricât s-ar fi chinuit, pentru că se întărea rapid și se dezlipea apoi, așa că prefera albușul de ou, izul creioanelor proaspăt ascuțite – miros pe care avea să-l regăsească peste ani în vinurile franțuzești de Pauillac, și nu numai, mirosul de petrosin al claselor cu bănci scrijelite, mirosul rece al strungului de la școală și al sălii de atelier, merele glazurate pe băț din curtea școlii, cantinele din taberele școlare, cu gustul lor de pâine cu margarină cu dulceață și ceai negru, curcubeul de plastilină, care peste ani avea să-l poarte cu gândul la imageria fantastică din cântecul „Lucy in the sky with diamonds” interpretat de Beatles: „Picture yourself on a train in a station / With plasticine porters with looking glass ties / Suddenly someone is there at the turnstile / The girl with the kaleidoscope eyes”

Mai erau fixativele de păr ale mamei, cu miros dulce, ca de ciocolată,  celebra cremă nemțească „Nivea” în cutie metalică rotundă, spuma de baie Badedas cu extract de castane, nu comestibile, ci acelea ale castanului sălbatic sau porcesc, pe care bunicul lui îi plantase în curtea școlii de la Firizu, cu portul lor regal, maiestuos, și fructele sferice, cu coaja tare, cafenie, protejate de un înveliș verde, țepos ca un arici de mare, șamponul de urzică de la Farmec și pliculețele acelea ca niște perinițe cu șampon verde sau portocaliu Larex, săpunurile Fa și spray-urile Rexona și Impulse din șifoniere – viu colorate, cu femei frumoase, coafate, zâmbind în medalioanele din centrul tubului de aluminiu, perdelele proaspăt spălate, fluide și transparente, cu geometria lor infinită, ce atârnau în falduri perfecte la geam și încețoșau lumea de afară, lavanda din loțiunea după ras a nașului său, care avea apartament cu patru camere, deodorantele „Denim”, „Brut” și „Axe” Africa, ultimul apărut în ’95, în primul lui an de liceu, cu care se parfumau în draci după orele de sport de la Liceul „Traian”. 

Era prima lui loțiune după ras de calitate, Daniel Hechter, cu sticla ambrată, ambalată într-o cutie în culorile alambicului, cu linii colorate, verticale, ca un covor țesut la război, și un chenar în mijloc verde închis amintind de culoarea uniformei bunicului pădurar, cu scris alb italic Caractère – vocala e primind accent grav când este urmată de o silabă care conține un e mut, ca în poème, cum îi învăța profesoara de limba franceză – pe care plătise nu știu câte alocații. O loțiune mai degrabă potrivită unui om matur și nu unui adolescent, dar prea puțin știa el atunci despre farmecul parfumurilor, cum prea puține știa despre viață în general. Tot acolo în magazinul de cosmetice de pe strada Smârdan văzuse pentru întâia oară Aqua di Parma Colonia în cutia cilindrică galbenă, culoarea fațadelor magnificelor palazzi din orașul care dăduse lumii, printre altele, pe compozitorul Giuseppe Verdi, parmezanul și șunca de Parma, celebrul jambon crud maturat nelipsit din restaurantele italiene, pe care avea să-l guste peste ani într-o combinație neobișnuită cu pepene galben în Bologna, apă de colonie creată pentru nobila familie Gonzaga în anul 1916, ca o briză proaspătă, mediteraneeană la greoaiele parfumuri nemțești ce dominau piața, și devenită simbol al eleganței italiene, admirată deopotrivă de celebrități europene și americane precum Cary Grant, David Niven, Ava Gadner, Lana Turner ori Audrey Hepburn. 

Era magazinul de mercerie din Turnu Severin, cu diferite țesături, în game variate de culori, imprimeuri și decoruri, de la metraje de dantelă, mătase, voal, tafta și brocart până la căptușeală, vatelină, tapițerie și tul, precum și accesorii, mai ales ace, ață, copci, panglici, dantele și nasturi. Erau boabele verzi de cafea uscate și prăjite acasă, în cuptorul de la aragaz, de către vecina de garsonieră de mirosea întreg cartierul. Era crema de zahăr ars a mamei. Erau portocalele și bananele verzi, cocoțate pe șifoniere, ce se coceau pe ziare, pe care le mânca o dată pe an. Era izul terifiant de motorină de pe degetele înmuiate ale doamnei Ghița când îi trata de amigdalite. Era mirosul înecăcios de zahăr ars al izmenelor lui nea Mitică, ce se aflau la uscat pe sârmă în cameră, căzute pe reșoul improvizat dintr-un bloc de BCA, când trântise ușa să meargă la bucătărie, noroc că realizaseră repede ce se întâmplă, altfel ar fi dat foc la casă, o pățise și el mai înainte, când, hârjonindu-se cu Cătălin, se dezechilibrase și căzuse cu fundul pe reșou, pârlindu-și frumusețe de trening nou-nouț. 

Era mirosul puricilor de baltă uscați cu care hrănea peștii ornamentali din acvariul vecinei Rozica, care locuia pe același etaj cu ei în blocul de garsoniere de lângă restaurantul Șatra dar pe palierul opus, privea acordeonul castaniu HOHNER al Rozicăi odihnindu-se în cutia lui neagră, cu burduful, claviatura ca de pian și butoanele acelea pe care degetele ei se mișcau aproape magic, el se juca glissando, prin alunecarea degetului pe claviatura clapelor ascendent sau descendent, sau chiar îl prindea folosind curelele de sprijin și chinuia foalele dintr-o parte-n alta expandând și comprimând burduful acela atașat la cele două rame de formă dreptunghiulară pe care se găseau butoanele și clapele, ori apăsa ușor o tastă și-l strângea la maxim obținând diferite armonici, o asculta adesea ca vrăjit pe Rozica, care-i cânta romanțe, ba chiar venise de ziua lui și-i cântase de răsuna acordeonul în grădina casei de la Firizu, era fascinat de peștii aceia de talie mică cu colorit viu și forme curioase proveniți din mările calde tropicale, de la guppies la platty, neon și caras auriu.  

Chihlimbarul de gheaţă

Când mama Ceraselei cumpăra cafea boabe,
le prăjea cu grija cu care căutătorii de aur
ghiceau, pe fundul sitei, pepita.
Mirosul cafeniu cobora scara blocului
şi se lipea de pereţi şi de nări de-ţi topea creierii.
Eu şi Cerasela luam boabe în buzunare
şi plecam în faţa blocului să ne jucăm,
ronţăind întruna la ele.

Ne bucuram când mama Ceraselei cumpăra
peşti gata îngheţaţi din alimentară,
sta la coadă şi nu se lăsa, aducea peştii acasă,
umplea cada cu apă şi arunca acolo chihlimbarul de gheaţă.

Era bucuria noastră
să ne vârâm mâinile în cadă,
să ne jucăm cu ei…

Ce minune! S-a întâmplat de câteva ori să reînvie unii!
Îi luam şi îi puneam în nişte borcane mari de sticlă verzuie,
inima lor pulsa lângă a noastră doar câteva zile.

Îndureraţi, cu gesturi păgâne,
îi curăţam de solzi, le apăsam pântecele
până ce le ieşeau maţele şi plămânii firavi,
două bule de aer învelite într-o pieliţă translucidă,
şi îi spălam apoi sub jetul de apă rece al robinetului.

Erau buni peştii,
aveau gust de chihlimbar oceanic.

Mirosul și gustul joacă hora simțurilor, astfel că mai erau napolitanele spirale cu fel de fel de arome, sucul „Tropicana”, pe care-l sorbea cu paiul direct din pungă,  gumele de mestecat în formă de bile în șirag și cele în formă de țigară din „Piața Sârbilor”, gustul metalic de după un pahar de suc la dozator TEC cu aromă de struguri sau cola, ciocolata cu lapte „Kiss” umplută cu spumă de căpșuni sau banane, guma turcească „Turbo”, care venea cu abțibilduri cu mașini de colecționat, se strângeau la scara blocului să schimbe dublurile sau să mai cumpere vreo două-trei gume să vadă ce surprize le mai pică și le aprind imaginația: futuristele Isdera Spyder și Imperator, cu oglinda retrovizoare pe acoperiș ca un periscop, faimosul Lamborghini Countach, una dintre mașinile-emblemă ale anilor ’80, cu celebrele uși „lambo”, ideea ingenioasă de deschidere verticală a ușilor-foarfece, precum și frățiorul la fel de celebru Diablo, roșul exploziv al mașinilor Ferarri GTS Turbo, perfecțiunea întruchipată Testarossa, cea mai frumoasă mașină a Salonului Auto de la Paris din 1984, cu iconicele striații ale radiatoarelor gemene montate lateral, mașină pentru care Pininfarina primise anul următor premiul pentru design la Los Angeles, precum și spartanul F40, Lotus Esprit Turbo, popularizată mai ales de filmele cu James Bond „Spionul care mă iubea” – când rămăseseră muți când mașina plonjase în apă și, la o simplă apăsare a butonului, se transformase în submarin – și „Doar pentru ochii tăi”, agentul 007 fiind interpretat de Roger Moore, Tyrell P34, singura mașină cu șase roți care câștigase o cursă de Formula 1, în 1976, prototipul Kodiak F1, Albar Sonic, Chevrolet Corvette,  Rolls Royce Silver, McLaren F1, Aston Martin Lagonda, Dodge Viper, Bertone Spyder, Shelby Cobra 427 Roadster, cu șasiul tubular și monstruosul motor Ford de șapte litri dispus în V cu opt cilindri, Porche, cu mușchetarii 959, 911 Turbo cabriolet și Boxter, De Tomaso Mangusta, cu designul agresiv marca legendarului Giorgetto Giugiaro, cu care fondatorul îl tachina pe Carroll Shelby, contractat pentru programul Cobra al gigantului auto american Ford, spunându-i că mangusta e singurul animal care poate omorî o cobră, precum și Pantera, un mariaj fericit Ford-De Tomaso, fabulosul prototip C 112, omagiu celui mai celebru automobil german din toate timpurile, Mercedes-Benz 300 SL, o legendă pe roți lansată în 1954, cu portierele care se deschideau în sus ca aripile de pescăruș, Jaguar E-type, cea mai frumoasă mașină construită vreodată în opinia lui Enzo Ferrari  și, nu în ultimul rând, mașina la care visau toți copiii din cartier, Vector W2 Twin Turbo, născut sub soarele dogoritor ala Californiei în 1990, cu un design inspirat de Alfa Romeo Carabo, care reușise să zguduie din temelii lumea automobilistică prin tehnologiile aerospațiale futuriste, cu șasiu din fibră de carbon și Kevlar, motor de șase litri dispus transversal în V8 din care goneau herghelii de 625 de cai putere, cu bord asemănător cu al avioanelor de vânătoare.  

Erau jeleurile gumate chinezești „Cough”, din mentol și eucalipt, tăvălite prin zahăr, ambalate într-o cutie metalică rotundă și verde, eficiente în respirație și desfundarea nasului, ciocolata cu cremă de coniac și vișinele trase prin ciocolată, praful de oranjadă dulce și acrișoară, turnat direct pe limbă și consumat ca atare,  sifonăriile din fiecare cartier,  cu mașinăriile lor fascinante, cu curele, pistoane și cadrane, desprinse parcă dintr-un film SF apocaliptic, unde încărca sifoanele pentru șprițurile familiei și sucurile din siropuri, bomboanele de fructe „Silvana”, drajeurile de ciocolată cu lapte „Bonibon”, M&M’s acelor timpuri, împachetate într-un tub mic de carton alb cu buline colorate și capac galben, biscuiții cu bezea și aromă de cocos „Eti Puf”, jeleurile „Jelibon”, în diferite forme precum ursuleți și sticle de cola,  acadelele „Topitop”, caramelele „Maoam” cu arome de căpșuni, cireșe, cola, portocale și lămâie, Kinder Surprise, unul dintre cele mai râvnite dulciuri, datorită jucăriei din interior și cojițelor de ciocolată foarte gustoasă, crema tartinabilă cu cacao, alune de pădure și lapte „Finetti” în cutiile mici de forma inimii, regina ciocolăților, cea sârbească „Cipiripi”, cu veverița hazlie pe ambalaj, napolitanele „Dănuț” cu glazură de ciocolată și cremă de alune, creveții – un fel de-a spune, de fapt niște discuri uscate făcute dintr-o pastă din făină de tapioca și creveți uscați, prăjiți în ulei încins până ce se umflau, care se importau pe acele vremuri din Vietnam și China – pe care mama lui îi gătea clienților la restaurantul „Doi colonei” din Crihala, sub privirile sale uimite de subita transformare a insipidelor rondele,  crenvurștii opăriți, mirosul de slană râncedă al arahidelor pe care le cumpăra la kilogram de la patiserie, fructul kiwi, cu miezul verde, cărnos, acrișor și cu coaja pufoasă, verde-maronie, venit parcă de pe altă planetă în cadourile trimise de unchiul său Florian aflat la muncă în Grecia.  

Notele de mijloc erau dominate de aroma pâinii de vatră, a colacilor și a cozonacilor calzi umpluți cu mac, cu miez de nucă și cu rahat din sărbătorile de peste an, de lipiile mamei Nuța sau mamaiei Vergica, care îl răsfățau una mai mult decât cealaltă, pe care le mânca cu brânză și cu roșii din grădină, roșii mari cât o inimă de bou, chiar așa le și zicea, diforme și strâmbe, din care mușca cu poftă, dulci și gustoase, cu zeama scurgându-i-se pe bărbie și pe degete, de gogoșile Mihaelei a lui Crinu și parfumul suav al aluatului lăsat la dospit în postava de lemn, pe care îl întindea precum o foaie cu făcălețul, apoi lua paharul și tăia cercuri de dimensiuni egale, le prăjea în ulei mult și le scotea din cratița încinsă cu andreaua, perfect rotunde și umflate, și le pudra cu zahăr ori le umplea cu dulcețuri, de mirosul plăcut al tulpinii și frunzelor roșiilor și al vrejului castraveților din grădină, de drojdia de bere, de florile de soc din lunca Firizului și parfumul îmbătător al socatei, de ciorchinii florilor de salcâm pe care-i mânca precum strugurii, de fructele negre, dulce-amărui ale vișinului turcesc din curtea școlii, precum și corcodușele galbene, roșii și albastre ce le îndulceau zilele de vară când hălăduiau până ce leșinau de foame, de gardurile năpădite de rugi de mure, de căpșunile sălbatice din poienile Patroanei, fragii de pe marginea drumurilor de pe Valea Coșuștei și zmeura din care nea Sever făcea un vin dulce, parfumat, zmeură adunată cu frica-n sân în desișurile pline de fructe de pădure de la Crivelnic unde urșii se hrăneau spre sfârșitul verilor toride, urmele lor fiind prezente peste tot, de fagurii de miere din stupii lui Victor, de frunzele și semințele mărarului, în buchete de culoare galbenă, cu formă de umbrelă, ce urzeau grădinilor brocarte, de hamsiile sărate și uscate pe un colier de sârmă, de aroma lubeniței răcite în apa rece de la bunar în serile arzătoare de vară din tinda casei de la țară, pe care Niță le aducea când se întorcea seara de la Motru, ei le țineau calea ca niște pirați, somându-i să le dea repede bomboane, eugenii, ciocolăți, pufuleți, de mirosul verzei proaspăt tăiate, el mânca întotdeauna cotorul, de mirosul fânului uscat din podurile aflate deasupra grajdurilor vacilor, unde mergea să caute cuibarele găinilor, unele ouă erau calde fiind abia ouate, își amintea când Niță se încăpățânase să doarmă noaptea acolo, luase duna și se urcase în pod, el ținându-se scai, până când au dat amândoi bir cu fugiții din cauza țânțarilor și s-au întors la confortul odăii, de leurda ce creștea din abundență în lunile lui martie și aprilie, acolo, lângă grădini, sub nucul din țarină, cu flori albe ca zăpada, cu iz și gust de usturoi, numită popular „usturoiul ursului”, pentru că acesta o consuma în cantități mari odată trezit din beția hibernării iernatice, de aroma plăcută a frunzelor tinere de fag pe care le mestecau primăvara când copacul înmugurea iar ei se jucau precum iezii pe stâncile de la ogașul Nevățului, de mirosul nopților calde de vară, când alergau după luminițe zburătoare pe ulițele satului, licurici cu corpuri alungite și fragile pulsând fosforescent în podul palmei, se-agățaseră probabil de-un colț de stea în jocul iubirii, de parfumul de flori de portocal al lămâiței de la poartă, unde spuneau bancuri și se jucau pitulușul, unul dintre jocurile copilăriei în care copiii se ascundeau, în afară de unul, care trebuia să-i găsească pe ceilalți, cel desemnat numărând până la treizeci, după care striga grav ca un tenor „Cine nu e gata, îl iau cu lopata” și pleca în căutarea celor ascunși, de mirosul și zarva de la clacă, muncă colectivă benevolă, când femeile satului se ajutau unele pe altele la diferite munci gospodărești, cum era curățarea știuleților de porumb aduși cu carele acasă, iar ei, copiii, înotau în râurile de foi și mătasea porumbului din curte, și trăgeau cu urechea la glumele, unele deșuchiate, și povestirile bunicilor, de parfumul florilor de tei, pe care le aduna pentru ceaiuri, urcându-se în copacii din curtea școlii, își amintește și acum când experimentase din plin forța gravitațională, după ce, agățându-se de o creangă uscată, se dezechilibrase și căzuse în gol, noroc că nu se lovise la cap, și senzația aceea de sufocare de la căzătură, când nu mai poți respira și îți ies ochii din orbite, senzație care nu-i era străină, pentru că se mai întâlnise cu ea, atunci când se înhăitau cu toții, împărații muștelor, dracii dracilor, și se urcau în arinii mai tineri, folosind vârful lor drept liană, unele se mai și rupeau, de dumnezeiescul miros al sfeștocului de busuioc înmuiat în agheasmă cu care preotul din satul vecin, Dâlbocița, îi stropea din cap până-n picioare și le binecuvânta casele în ajunul marii sărbători a Botezului Domnului, de nuielele subțiri și elastice ale răchitei din care făceau împletituri sau cu care legau frunzarele ce serveau drept nutreț pentru animale peste iarnă, când plecau la dărâmat frunza – așa se chema operațiunea de tăiat frunze, nu la câini, ci de chelire a pluților înalte ca niște sulițe uriașe ce se unduiau în bătaia vântului de a-i fi zis că acum se rup, ori a stejarilor, când, cu o toporișcă bine ascuțită, porneau pe trupul copacului și îl sluțeau, iar jos, femeile aranjau frumos ramurile cu frunze, le legau peste mijloc cu nuiele și le stivuiau, le cărau acasă și făceau clăi de frunzare, de mirosul prafului stins de ploaie, de pomana porcului sacrificat ritualic de Crăciun, când se trezeau dis-de-dimineață să vadă cum bărbații familiei taie porcul, îl pârlesc la foc potrivit, îl tranșează, și le dau lor bășica porcului, s-o umfle și să se joace prin curte până se sparge, iar femeile pregăteau pomana porcului, așezau pe masă raina cu pecie fragedă, răsturnau pe tocător mămăliga aburindă, o feliau cu ața și umpleau carafele cu vin din damigene pecetluite cu smoală, de caltaboșii făcuți din măruntaie de porc amestecate cu orez și de jumări, resturile rezultate din topirea slăninii, a osânzei și a seului, de parfumul „osânzatelor”, umplute cu gem sau cu rahat și încoronate de o nucă, ce arătau ca niște cărticele odată coapte, pudrate bine de tot cu zahăr pudră cât timp erau încă fierbinți, o prăjitură clasică de iarnă, din aluat cu osânză – grăsimea din abdomenul porcului ce învelește intestinele – , ce mai chin să cureți osânza, care avea pielițe ca un pergament, și fire, si firișoare, pusă pe o scândură, rasă cu cuțitul și, odată curățată, măcinată prin mașina de tocat stacojie ca un rac fiert „Flacăra”, pe discul cu găurelele cele mai mici, de cornulețele cu nucă și rahat sau magiun, foarte fragede și gustoase, de boabele de piper aromatizând țuica ce fierbea în ibricul emailat pe ochiul cel mic al sobei de teracotă cu plită de fontă cu trei ochiuri până când dădea în clocot iar dragonul alcoolului se trezea din amorțeală și începea să arunce flăcări albastre, de mirosul satului iarna, când toate soiurile de lemn trosneau în sobele caselor, coșurile înălțând zmeie de fum deasupra satului, parfumând aerul cu miresme de lemn ars de stejar, de gorun, de fag, de carpen, de frasin, de mesteacăn, de arin și de salcâm, de merele scofâlcite după soba de teracotă pe șapte rânduri de culoare maro bizantin, cu cahlele ornamentate cu motive geometrice și florale acoperite cu glazuri lucioase, de care se lipea când venea înghețat de la săniuș, asculta lemnele trosnind în sobă, descifra poveștile plăcilor de ceramică replicate la nesfârșit și privea floarea focului prin ușa din fontă nichelată cu mânere din ceramică albă, de felinarele din coajă de cireș păstrate cu grijă la uscat după sobe, cu care umblau cu colindul în seara de ajun, și încrustau în zăpadă nemaivăzute nestemate rotind făcliile când se întreceau, din casă în casă, care să ajungă primul să ia prescura, strigând pe la porți în cor ,,dă-mi colacul și cârnatul, că de nu, mă duc la altul”, sătenii îi întâmpinau la poartă cu colaci din cotăriță, unii mari și pufoși, alții mici și tari ca piatra, după puteri – mai strecurau în traista lor și câte o bomboană de pom, dulciuri, mere, nuci – , și, pentru cei mari, din găleți mari de tablă, cu țuică fiartă, mai sorbeau și ei o țâră, de mireasma bradului împodobit ales de Nelu Mănescu din pădurile înfricoșătoare de la Crivelnic, unde domneau lupi fioroși, mari cât un vițel, precum și alte fiare sălbatice, i se făcea pielea de găină doar la auzul acestui nume misterios, de bomboanele de pom de toate sortimentele, învelite în staniol sau hârtie lucioasă și colorată, cu capul răsucit terminat în franjuri, de mirosul artificiilor stinse,  de rufele înghețate iarna pe sârme, de foile de dafin rătăcind printre sărmăluțele în foi de varză, de sărățelele cu chimen, de pâinea înmuiată-n apă și tăvălită apoi prin zahăr tos, de cutiile ca niște cărți fără foi cu rahat turcesc mirosind a trandafir și a lămâie verbină, de caramelele cu lapte, cauza atâtor neplăceri dentare, care se sfărâmau în gură și se mâncau cu tot cu ambalaj, pentru că se desprindea tare greu, de învălmășeala de condimente din turta dulce: scorțișoară, nucșoară, cuișoare, ghimbir și anason, de ceaiul de zahăr ars pe care-l sorbea din străchini înmuind biscuiții, de chiselița de prune fierte cu sâmburi cu tot, bolborosind în ceaunul din vatră, de pufarinele ieftine și gustoase produse din grâu expandat și amestecuri aromatice pe bază de sirop de zahăr, pe care le înghițea cu pumnul, de bomboanele multicolore „CIP” – inițialele de la Corectiv, Igienic, Parfumat – mici cât gămălia acului, un fel de echivalent comunist al Tic-Tacului de astăzi,  de înghețata cu aromă de vanilie „Polar”, de mentosane, de bomboanele rotunde cu fructe sau cacao, de tabletele de glucoză, de ciocolata rotundă ca un ban Scufița Roșie, de grișul cu lapte, de pâinea dată prin ou și tăvălită prin zahăr, de nesul Amigo, având imprimată pe cutia metalică rotundă o ceașcă  alb-roșie pe un fundal de boabe de cafea, și sigla CAFÉS DO BRASIL formată dintr-un ansamblu de semne grafice simbolizând o ramură verde și trei boabe roșii de cafea, frecat spumos cu zahăr pe care îl mânca așa cu lingurița sau cu lapte, după două-trei căni sărea mai vioi decât caprele care descoperiseră pentru prima dată boabele de cafea în Etiopia, de braga cu gust acrișor de tărâțe de la Bairam de la Turnu-Severin, de unde înfuleca mieroasele baclavale, alvițe și halvale, și își rupea dinții în cocoșeii de zahăr ars, de parfumul dulceții de gutuie, încununarea oricărei vizite la diversele rubedenii, de esența de rom din salamul de biscuiți și biscuiții-sandvici „Eugenia”, cu cremă de cacao, atât de populari încât se transformaseră într-un substantiv comun, de mirosul de păstură sau polen din camera bunicului, de mușcatele din saxîile de pe casa scării, de mirosul valizelor vechi urcate pe dulapuri, de cartușele fumegânde  de carton cu alice trase de bunicul său cu arma de vânătoare, de nucile care le înverzeau degetele când încercau să le dezghioace, de parfumul strugurilor copți din vie și al celor stafidiți de prin podurile caselor, de oceanele de frunze din ogașe prin care înotau când toamna lenevea în frunzare iar miezul nucii în poduri vechi se împietrea.

Era fumul rumegușului de fag păstrat de peste vară la loc răcoros în sacii de rafie, ca să nu mucegăiască, când Niță afuma șuncile, slănina și cârnații deasupra vetrei din bucătăria casei mici, agățând carnea din porcul sacrificat în perioada Crăciunului la înălțime, pe cârlige metalice sau pe bețe din lemn, fum ce invada tot podul, plin cu covoare de cepe, de știuleți de porumb și de nuci, de struguri stafidiți, de mere, de fagurii părăsiți ai viespilor, era o metodă veche de când lumea de păstrare a cărnii, alături de uscare și sărare, frigiderul îl cumpăraseră abia după Revoluție, carnea se păstra la cantă sau garniță, un fel de găleată metalică emailată cu baza evazată, prevăzută cu capac, unde țineau la loc răcoros untura simplă sau cărnurile rămase de la tăierea porcului precum și cârnații proaspeți, neafumați, prăjiți imediat după preparare și acoperiți cu untură albă încălzită doar cât să devină fluidă, fără a fi topită complet, și îl învăța despre cum afumarea se face numai cu rumeguș din lemn de esență tare, fagul fiind cel mai des folosit, pentru că dădeau un gust excelent și o culoare roșiatică frumoasă, uneori în combinații cu lemn dulce de cireș, măr sau vișin, mai puțin rășinoasele, de care fugea, pentru că fumul era intens și înțepător și amăra, unele însă, precum cedrul, erau perfecte pentru brânzeturi, deși existau și încercări reușite, gen celebrul jambon din Pădurea Neagră afumat la rece cu lemn și rumeguș de conifer, iar pentru o aromă și mai delicioasă Niță presăra pe rumegușul de afumare o mirodenie pisată, fie ienibahar, fie măghiran, fie fructe de ienupăr, rozmarin ori busuioc.

Era mirosul de tipar proaspăt al calendarului de perete creștin ortodox ce deschidea o fereastră în rânduielile religioase pe peretele fiecărei gospodării, cu sfinții, sărbătorile din fiecare zi, zilele de post, posturile de peste an, data când se sărbătorea Paștele, diferențiate prin cruce roșie sau cruce neagră în funcție de importanță, când în calendar era o sărbătoare cu cruce roșie, femeile ziceau că în ziua respectivă nu se muncea, decât dacă era absolut necesar, îl fascinau denumirile populare ale lunilor anului: Ianuarie – Gerar, Februarie – Făurar, Martie – Mărțișor, Aprilie – Prier, Mai – Florar, Iunie – Cireșar, Iulie – Cuptor, August – Gustar, Septembrie – Răpciune, Octombrie – Brumărel, Noiembrie – Brumar, Decembrie – Undrea.  

Era mirosul porumbului copt pe jar, când se strângeau noaptea lângă râu și povesteau câte-n lună și-n stele, după ce adunaseră de cu ziua lemne, buturugi, uneori chiar și câte un cauciuc de camion adus de Costel al lu’ Tită, aprindeau focul sub cea mai frumoasă Cale Lactee din câte se pot vedea de pe pământ, „cerc lăptos” ca o dâră albicioasă care se întindea pe cerul nopții strălucitor ca discurile de pe ii, unul dintre cele unsprezece cercuri pe care grecii antici le identificaseră pe cer, alături de zodiac, meridian, orizont, ecuator, Tropicele Capricornului și Racului, cercul arctic, cercul antarctic și cele două coluri care trec prin cei doi poli cerești, aproape că o atingeau cu mâna, dădeau la o parte perdelele întunecate ale Marelui Rift și Nebuloasei Sacul cu Cărbuni, zone în care lumina de la stelele îndepărtate era absorbită de praful cosmic, și zburau mai iute ca gândul spre centrul galactic. 

Erau seri fierbinţi de vară

Erau seri fierbinţi de vară
când focul devenea limpede ca apa,
stelele împietreau pe cer,
pădurile de brazi ardeau în vatra lunii,
porumbul dulce primea-n miezul
de lapte dinţii noştri de copil.

Erau seri fierbinţi de vară
când scriam în ţărână
şi creştea în noi Povestea.

Era mirosul camerei cu viermi de mătase care îl fascinau, singura insectă domesticită de om, ce ronțăiau încontinuu timp de treizeci și două de zile frunzele de dud adunate de el într-o cotăriță din copacul de lângă gardul de piatră al casei bătrânești din mijlocul satului, se înconjurau apoi într-un cocon pufos ca într-un sac de dormit iar larva se transforma miraculos în interiorul gogoșilor țesute trei zile și trei nopți, ca în povești, în crisalidă, apoi, frumoasa și bestia sub același acoperiș, în fluturele acela mare și frumos cu antenele ca aripile de pescăruș, îl întrista în același timp când bunicul îi povestea cum, după atâtea milenii de domesticire, fluturele de mătase își pierduse instinctele primare de a zbura și de a se reproduce fără intervenția omului, își pierduse instinctul de frică și își lepădase culorile, dar asculta fascinat cum larvele acelea puteau să urzească materia primă pentru cea mai fină țesătură din lume, firul de mătase, care, desfăcut de pe o singură gogoașă, poate să atingă chiar un kilometru lungime, extraordinar de subțire dar foarte rezistent, doar o singură specie de păianjen urzind un fir mai puternic, și cum studierea lui Bombyx mori, numele latinesc al fluturelui de mătase, permisese, între altele, verificarea legilor eredității lui Mendel și descoperirea feromonilor. 

La pescuit

Nu mă mai dezlipeam de „fraţii” mei mai mari,
îi urmam coadă peste tot.
Plesneam de fericire când ne pregăteam de pescuit.
Încălţam nişte pantofi aruncaţi pe sub pat,
să nu ne tăiem în cioburi.
Nana Nelu aducea o vârşă din nuiele de răchită împletite.
Nana Crinu punea într-o sticlă rachiu şi mă zorea:
– „Hai, bă, mucea, eşti gata?!”
Ştiam pe dinafară radinele scobite sub mal
unde adăstau cleni frumoşi.

Nelu se rostogolea ca o stâncă în apele limpezi,
speria peştii să intre în radină.
Se-afunda apoi să pună vârşa şi pierea în scorburi.
La-nceput mi-era frică, mai că-mi venea să plâng.
Dar Nelu ţâşnea din pântecul radinii
cu un peşte cât druga de porumb în mâini, şi ni-l arunca pe mal.
Peştele suflat în argint se zbătea în iarbă.
Îl pipăiam, îl pupam pe gură, să ne poarte noroc,
şi-l aruncam apoi în plasa de rafie.
Nelu dispărea din nou în apele de cleştar
dar ştiam deja că-i un călător
care se poate oricând întoarce din acel tărâm necunoscut.

El ţinea ochii deschişi în apă,
pipăia tandru peştii, care valsau printre mâinile lui,
apoi brusc îşi înfigea degetele în branhiile unuia mai ameţit.

Era mirosul tăștii militărești pline cu pești, puține lucruri le aduceau mai mare bucurie decât pescuitul, se strângeau pe la porți și plănuiau totul ca oamenii mari, Neluțu al lu’ finu’ Ion, Dănuț și Adi ai lu’ Manțog, Cosmin al lu’ Floricău, Elvis al lu’ Nițu, Florin al lu’ Ciuclea, Ionuț al lu’ Fanu, luau barosul, un ciocan foarte mare și foarte greu, luau vârșa, alcătuită dintr-un coș lunguieț din plasă sau din nuiele de răchită împletite, cu gura îngustă și întoarsă înăuntru în formă de pâlnie, luau tașca unde țineau peștii prinși sau chiar vreo plasă mai mare, încălțau cizme de cauciuc sau pantofii mai vechi ca să nu se taie în cioburi, și o porneau pe meandrele Coșuștei, de la Grasca, spre Cotu’ Luncii și chiar până la Prunii lui Stoica, la Bolovan, locul lor de scăldat preferat, loveau pietrele și bolovanii de pe râu cu barosul privind cum peștii ieșeau cu burta în sus, unu, doi, trei, patru, chiar și zece câteodată, îi adunau în tașcă cu bucurie, cleni mici, obleți, plevușcă, mrene, moleți, fâse, ravenici, mai opreau pe la vreun gâldău, o adâncătură în râu, la scăldat, se scufundau să prindă cleni prin radinele scobite sub mal, uneori și raci, odată ajunși la Cotu’ Luncii, urcau pe mal, pentru că apele erau adânci, mergeau pe vârfuri, ca la balet, se ascundeau după trunchiurile groase ale copacilor ca să vadă viclenii cleni mari de-un cot cum unduiau prin apele cristaline, pentru că cleanul era tare sperios, dacă te auzea, vedea sau îți simțea prezența, o tulea în radini, mergeau cu grijă pe lângă coastă pentru că gărgăunii își făcuseră cuibul acolo lângă ravenic într-un copac lovit de fulger, găurit ca un șvaițer, ajungeau la casa lui moș Didu și priveau fascinați moara de vânt cu cele patru aripi uriașe, construită cu mâna lui după ce se pensionase și se întorsese din buricul Bucureștiului în satul natal pierdut de lume ca să-și trăiască bătrânețile, treceau pe sub casele lui Cioabă, Maria și Avram, pe lângă stână, acolo unde era o baltă mlăștinoasă plină de afurisitele fâse, lunecoase foc, cu doi țepi mici situați dedesubtul ochilor și cu mustățile lor care pișcau, scoteau un șuierat caracteristic odată scoase din apă, se apărau cu mișcări vii ale corpului și lunecau printre degete în cele din urmă, nicio pagubă, pentru că nu erau prea gustoase, opreau pe la vreuna din grădinile de pe malul râului și luam roșii și castraveți pentru prânz. 

Când mergeau la pescuit, aveau întotdeauna cu ei un codru de pâine, o bucată de brânză, împachetată în ziare, câteva cepe, un pumn de sare, iar pentru desert corcodușe și prune de prin lunci ori de la Prunii lui Stoica sau opreau la mărul popesc de lângă casa lui Braitor. Mâncau pe marginea râului, pe lespezi, întinși la soare ca șopârlele, pietrele fierbinți încălzindu-le terapeutic trupurile murate de atâta stat în apă. Câteodată, luau și volocul cu ei, o plasă lungă de pescuit cât un cearceaf, prevăzută la cele două capete cu câte un băț gros, o întindeau de la un capăt la celălalt al Coșuștei și o trăgeau prin apă și mai ales pe fundul apei, iar un al treilea băiețandru bătea apa ceva mai în față ca să gonească peștii înspre plasă, cei mici treceau prin ochiurile mari dar cei măricei rămâneau, ridicau iute volocul și îl scuturau ușor, se apropiau unul de celălalt ca atunci când împăturești o pătură în doi, peștii săltau iar razele soarelui se reflectau în solzii lor sidefii, iar gonașul îi aduna și îi arunca în tașcă. Mai rătăcea și câte un rac negru-verzui prin plasă dar îl aruncau înapoi în apă, privindu-l cum o ștergea ghiulea de-a-ndoaselea spre primul refugiu găsit. Ajungeau la Bolovan, cel mai adânc și mai lat bazin natural din toată valea Coșuștei, străjuit de o stâncă uriașă, fericiți dar istoviți de parcă ar fi tras la galere. Treceau pe lângă Piatra lu’ Stan, o stâncă uriașă proptită acolo în marginea potecii, despre care se spunea că s-ar fi desprins din munte și s-ar fi prăvălit peste doi frați, și se îndreptau spre vârful Bolovanului, de unde priveau semeț valea ca niște cuceritori. Coborau apoi pe o cărăruie și se aruncau ca niște naufragiați pe fâșia de nisip care străjuia gâldăul. Așa arăta raiul pentru ei, un colț uitat de lume într-un sat uitat de lume într-o vale uitată de lume, unde curentul electric venise târziu adus de bunică-su ca un miracol al științei, televizoarele le numărai pe degetele de la o mână, iar ca să vezi un meci de fotbal trebuia să învârți la prăjina în vârful căreia se găsea antena din sfert în sfert de oră, aici la Bolovan era marea lor, era stațiunea lor all inclusive, era locul de pelerinaj în cele trei luni de zile ale vacanței de vară, când veneau de la oraș bolnăvicioși și albi ca varul și se întorceau înzdrăveniți, bronzați, aproape negricioși, și puternici ca niște tauri tineri. 

Dacă pescuitul cu ciocanul era ca un festin gălăgios și colectiv, pescuitul cu undița era solitar, meditativ, aproape religios. Mergeau în pădure să caute lăstari de alun, drepți, lungi de trei-patru metri, ușori și mlădioși, perfecți pentru undițe, îi tăiau cu toporișca, îi cojeau și îi puneau la uscat, apoi căleau vârful prin flacără ca să devină mai rezistent și își pregăteau rola de nailon, plumbul, bătut cu ciocanul în foiță subțire și înfășurat pe fir, cârligele făcute din bolduri îndoite, legate cu câteva noduri obișnuite, mai târziu învățaseră și nodurile pescărești și făcuseră rost de cârlige cu ochete, pluta, făcută din partea mai subțire a unui cocean uscat sau dintr-o pană de curcan sau de gâscă, le găseau prin curte dar uneori invitau curcanul la duel ca să-i jumulească o pană din evantaiul impunător, legată de firul principal cu bandă izolieră, și momeala, cocoloașe de pâine sau de mămăligă, bune la ravenicii pămpălăi dar nu și la clenii golănei, care ciuguleau puțin câte puțin până când nu mai rămânea decât acul gol, scormoneau după râme în bălegarul vacilor sau sub bolovanii de pe marginea râului, privind fascinați galeriile ca o hartă de metrou, furnicile și ouăle lor ca niște boabe de orez, miriapodele și diplopodele cu multe perechi de picioare mișcându-se ca niște tancuri chitinizate, urcau în podurile caselor și loveau temători cu un arac fagurii cenușii din lemn mestecat și având o structură asemănătoare cu a hârtiei ai coloniei de viespi, lipiți de țiglele cărămizii, care cădeau printre cepe și drugile de porumb, și îi luau fie întregi, fie scoteau larvele din culcușurile lor hexagonale și le puneau într-o cutie goală de chibrituri, alergau prin crânguri după scăluși, unii verzi, alții de culoare brună sau cenușie, care scoteau cât era ziua de lungă, dar mai ales dimineața și la apus de soare, un țârâit asemănător cu fâșâitul coasei, de unde și numele de cosași, în încercarea lor simfonică de a cuceri femelele, îi prindeau de picioarele posterioare foarte lungi și îi aruncau în cutiile mari de chibrituri, mai dădeau peste perechi de libelule ce populau pământul cu milioane de ani înaintea dinozaurilor, colorate ca niște vitralii, prinse în jocul iubirii zburau acuplate ca niște elicoptere de vânătoare în derivă, cu aripile lor transparente ca niște milieuri miniaturale de chitină, acrobați neîntrecuți în aer dar pradă sigură odată căzuți în apă, ce spectacol când o vedeau pe cea mai frumoasă dintre toate, demoazela, regina balului, gătită ca o zână în rochiile înaripate albastre sau verzi metalizate, care valsa ca un fluture, ar fi fost prea vulgar pentru ea să zboare săgeată, adunau din grădinile de legume gândaci vărgați de Colorado, arareori prindeau din zbor câte un cărăbuș de mai, se îndreptau spre radinele de la Cotu’ Luncii, se pitulau după vreun copac și începeau să nădească, aruncând în apă cocoloașe de pâine pentru a câștiga încrederea peștilor, îi priveau formând tornade în jurul hranei, apoi înfigeau o bucățică de râmă în ac și aruncau, privind acul cu momeală cum se duce spre fundul apei, ținut de pluta din pană de pasăre, pe care o priveau atenți cum începea să se afunde ușor în apă, ca o corabie care se scufundă, semn că peștele trage, o învălmășeală în jurul momelii ca la alimentări când se băgau portocale, apoi, spre bucuria lor, pluta intra cu totul iar ei trăgeau undița și hop!, un ravenic prăpădit sau vreo mreană tânără și rătăcită, ce nu știau ei e că cleanul e mare gurmand, mănâncă sezonier, primăvara, viermi, cărăbuși și alte insecte ce cad în apă, vara adaugă și raci în meniu, sau chiar șoareci imprudenți, toamna broaște și pești care încep să cârduiască și se pregătesc de iernat, așa că momelile lor nu dădeau întotdeauna randament, nu poți invita regele bălții la masă și să îi dai mămăligă, dar se bucurau de frumoasele clipe petrecute pe malul apei, de clipocitul clenilor vicleni, de cântecul greierilor, de concertul răcăneilor.

Înjurau cu foc când acul undiței se prindea în rogojinile verzi de mătasea broaștei, trăgeau cu putere și de multe ori rupeau firul, astfel că trebuia să intre în apă și să-l elibereze din masele filamentoase ale algelor verzi, nu că le-ar fi fost frică dar le era silă de cordoanele gelatinoase și transparente de ouă de broaște, chiar de amfibienii cu gura largă și ochii bulbucați, de broasca râioasă brună, care se mișca lent, ca o jucărie cu bateriile pe terminate, târându-se sau executând salturi scurte, ori de broasca râioasă verde, cu tegumentul prevăzut de ridicături în formă de negi asemănătoare cu pielea bolnavilor de râie, pe care le rostogoleau pe spate cu bățul scoțând la iveală abdomenul alb-murdar, pătat cu pete închise, nu le atingeau niciodată cu mâinile de frică să nu ia râie, priveau cu uimire cum masculul emitea un tril răsunător, melodios și neîntrerupt asemănător țârâitului greierilor iar sacul vocal mare de sub gușă se umfla încât depășea capul ca volum, credeau că o să plesnească ca un balon, râdeau cu lacrimi ascultând orăcăitul buhailor de baltă cu burtă roșie sau galbenă, cu tobele lor de ambele laturi ale capului, cântând sonate în corul lacustru, de broasca mare de lac, folosită ca material didactic în școli sau chiar în gastronomie, auziseră  ei de gustoșii „pui de baltă” dar nici prin gând nu le-ar fi trecut să mănânce broaște, de brotăceii și nesfârșitul concert nocturn, care-i țineau de urât când se întorcea de la șuetele din sat și trebuia să doarmă singur în casa din vale, de mormoloci, puii batracienilor, care, spre deosebire de animalul adult, au branhii în loc de plămâni și o coadă lungă care le servește la înot, îi priveau șerpuind prin izvoarele cu apă bună de băut din marginea pădurilor. 

Alteori, se trezeau cu noaptea-n cap să meargă la pescuit la Balta lui Vintilă, aflată deasupra satului Dâlbocița, urcau poteca pe la Grasca, acolo unde erau niște galerii vechi de mină, mergeau cam o oră prin pădure și nu le venea să creadă ochilor când dădeau peste acel loc ascuns și misterios, ca o oază în deșert, lacul fără fund îi ziceau sătenii, un ochi de apă dulce în vârful pădurii ca un cuib de papură, cu florile ca un crenvurst pe băț, unde se găseau lacomii bibani, care, deși nu creșteau la fel de mari ca frații lor șalăii sau suratele știuci dințate, erau un festin culinar și aventurier, fiindcă nu se dădeau scoși din apă în ruptul capului… undiței. 

Pescuitul nu era întotdeauna sportiv, sătenii prinseseră prostul obicei să otrăvească peștele, o adevărată crimă pentru fauna acvatică, mureau și pești mari, și mici, și puiet, și broaște, murea tot ce mișca în apă, știa că cineva băgase otravă după peștii care pluteau cu burțile în sus pe Coșuște, sau chiar folosind curentul electric, în timp ce femeile ce spălau rufele tremurau câteva meandre mai încolo. 

Era țuica făcută la cazan, când mergeau în țarină, adunau prunele și corcodușele picate pe jos, scuturau pomii cu prăjina după ce întindeau o prelată sau o folie de celofan sub ei, cu cât fructele erau mai coapte, cu atât țuica ieșea mai bună, le încărcau în car iar odată ajunși acasă le goleau în putinile de lemn și le lăsau câteva săptămâni la fermentat iar când borhotul era gata de pus în cazan îl luau cu găleata și îl puneau în cazanul din cupru cumpărat de la țiganii căldărari, umpleau răcitorul cu apă rece de la bunarul lui moș Radu, porneau focul iute, când borhotul devenea călduț puneau capacul cazanului care arăta ca o cupolă de biserică, montau conducta prin care circulau vaporii de țuică, lipeau bine cu cocă, un amestec de apă și făină albă, între capac și corpul cazanului precum și între țeava de legătură și intrarea în serpentina din răcitor, domoleau apoi focul ca nu cumva borhotul să ajungă pe conductă sau țuica să curgă prea repede și, ușor-ușor, pe principiul vaselor comunicante, odată vaporii de țuică ajunși în zona răcitorului, condensau iar pe țeavă începea să curgă în găleata de tablă emailată miraculoasa țuică, curată și aromată, Vergica o încerca cu lingurița aruncând-o pe foc, mai sorbea și el un pic, după care umpleau damigenele din pivniță și o lăsau acolo să se limpezească – mai potrivite ar fi fost butoaiele din lemn de dud, de salcâm sau de stejar, ca să îngălbenească, dar nu prea se găseau – , era bucuria lui să meargă în beci să umple cana cu țuică pentru masă, nu cu furtunul, ci cu tâlvul, un vas făcut din fructul uscat al tigvei, de forma unei pâlnii, cu o țeavă lungă și subțire, întrebuințat la scoaterea, prin aspirare, a vinului sau a rachiului dintr-un butoi. 

Acolo, lângă casa lui Cosmin, era un corcoduș care înflorea primul primăvara timpuriu, în grădina lui uica Radu, se îmbătau cu parfumul lui, apoi florile acelea delicate luau forma unor drupe și provocau neastâmpărul lor, se cățărau pe gardul de scânduri, săltau după creanga cea mai apropiată sau chiar se urcau în el și îl scuturau, la început micuțele fructe erau verzi și acre, li se strepezeau dinții și le mâncau cu fețele schimonosite, mai mult le foloseau drept proiectile aruncând cu ele între ei sau după câini și pisici, dar apoi prindeau dulcețuri și culori de galben-auriu, roșu deschis sau chiar violet, le mâncau până îi durea burta, erau pline livezile de corcoduși și pruni, pentru că oamenii făceau rachiu din ele, corcodușul fiind înrudit cu prunul, fiind un precursor al său sălbatic din regiunile Anatoliei, sau le fierbeau cu o mână de zahăr pentru chiseliță, un compot îngroșat cu mălai, desertul copilăriei lor, îl mâncau din strachină, un vas adâncit de lut ars și smălțuit care ținea loc de farfurii, aduse din comuna învecinată Șișești unde erau meșteri renumiți pentru ceramica lor, credeau că doar pe la ei sunt corcodușe dar ele sunt comune și în alte regiuni ale Europei, în special în Franța, unde mirabelles de Lorraine sunt considerate o specialitate a regiunii franceze. 

Grădina bunicului de la casa din vale cuprindea câteva soiuri de mere, cu precădere Ionatan, un soi de iarnă bun de cules pe la mijlocul lui Septembrie, parfumat, cu gust dulce, ușor acidulat, un cais, cu fructe rotunde, zemoase, de culoare portocalie, care cădeau pe polată și se rostogoleau printre canalele țiglelor, un păr Williams, soi originar din Anglia, adus la noi în țară la începutul secolului trecut, cu perele galben-pai, mari ca niște gutui, cu pulpa albă, dulce, suculentă, untoasă cu aromă delicată, preferatele lor și ale gărgăunilor, care-și făceau culcușurile în ele, păreau suspendați în hamacuri aurite, pere din care se produce un rachiu delicios, îl văzuse pentru prima dată la castelul din Thornbury, într-o sticlă transparentă pe care scria Poire Williams Eau de Vie cu o pară întreagă în interior, se-întrebase cum ajunsese acolo, misterul fiind elucidat prin atașarea unei sticle în perioada de înmugurire, astfel încât perele să crească în interiorul acesteia, un alun turcesc cu mulți lăstari, plini de mâțișori lungi și galbeni chiar înaintea înfrunzirii, se coceau pe la sfârșitul lui august, când alunul strălucea în galben auriu înainte de a-și pierde frunzele,  picau din pom cu zgomot înfundat, se cățăra în el și îl scutura iar alunele picau ca o ploaie de vară ivită din senin, aveau la bază un înveliș ca un fel de degetar, la început verde apoi maroniu când fructele se coceau, erau foarte puțini în sat astfel că toată lumea se înfrupta din el, nu-i spusese nimeni că rodește o dată la doi ani, așa că se întrista cumplit în anul neroditor, dar și când rodea, aduna plase întregi, odată tanti Ghița le-a făcut ciocolată de casă cu alune întregi, erau și aluni sălbatici dar fructele erau mici și mai puțin gustoase.

Era șatra țiganilor căldărari ce veneau prin sat, bărbații să vândă sau să spoiască cazane cu cositor, iar femeile la ghicit și descântat, își ridicau cortul sub teii din fața școlii, pirande cu fuste viu colorate, crețe și lungi, cu panglici multicolore, cu șorț în față, cu bănuți și nasturi cusuți pe poalele fustelor și șorțurilor, cu cămăși strânse, frumos încrețite în jurul gâtului cu un volănaș, cu mâneci largi din stambă roșie, galbenă sau verde cu flori mari sau mărunte, iar pe cap un batic tot timpul legat cub bărbie sau la spate, cu sfori roșii în împletiturile de păr, pe care erau înșirați bănuții de argint aducător de noroc, cu salbe de aur la gât, bărbați cu pantaloni largi din catifea neagră, cu panglici colorate cusute în lateral, cu veste din velur cu nasturi colorați și bănuți de argint, cămașă roșie cu flori mari de culoare albă sau galbenă, cu pălării împodobite cu mărgele sau pene de păun, puradei balaoacheși, despuiați și gălăgioși, el se juca cu ei acolo la roata căruței, lângă cușniță, și privea uimit cum suflau cu foalele din piele de capră. 

Era parfumul lacrimilor de rășină ale pinilor silveștri din pantele însorite cum urcai dealul Patroanei, acolo unde, în apropierea potecii, se găseau niște liane, cu tulpina foarte lungă, subțire și flexibilă, încolăcite pe trunchiurile sau ramurile copacilor, era un mare prilej de bucurie pentru că se dădeau cu ele ca Tarzan, până când, într-o zi,  au întărâtat viesparul dintr-un copac trăsnit de fulger, și s-au trezit atacați de un roi de viespi mari de pădure, temutele Vespa Crabro, cunoscute și sub denumirea populară de gărgăuni, cu aripile și inelele de pe burtă galbene, iar restul corpului cenușiu, fiind înțepați în repetate rânduri în zona capului și mâinilor, cu acul acela neted și retractil – curios că doar lucrătoarele și regina au ac, nu și masculii – , care nu rămânea în rană ca la înțepătura de albine, fugeau de mâncau pământul în timp ce încercau să se apere reușind într-un final să se adăpostească de roiul agresiv aruncându-se în Coșuște, auziseră ei că trei gărgăuni pot ucide un om și șapte un cal – în Italia se numește chiar Amazzacavalli, adică Ucide-cai – , în realitate au supraviețuit cu o urticarie pe tot corpul și durere în zonele înțepate, plângeau în timp ce bunicile îi frecau cu oțet și cu sare, în mod normal omul fiind mai degrabă indiferent gărgăunelui în locuri deschise, față de viespile comune care dau târcoale exasperante la iarbă verde la sucurile dulci și la prăjituri, îi recunoștea după bâzâitul puternic al aripilor, îi vedea încovoiați prin livezi, după zahărul din fructe, pentru că adulții sunt ierbivori, hrănindu-se cu seva unor copaci, nectar, fructe coapte, substanțe dulci, uneori și polen, vânând insecte doar pentru hrana larvelor. Altădată, o pățiseră la Lacu’ Baru. Vacanțele le petreceau în sat, toți copiii veneau vara la bunici, părinții fiind ocupați cu treburile lor orășenești. La ei, vitele pășteau noaptea, astfel că ei, copiii, seară de seară, le mânau spre coama pădurii, și le lăsau acolo. Dimineața, în zori, dacă nu se întorceau singure, era rândul bunicilor să plece să le caute și să le aducă acasă sătule. Într-o seară, la întoarcere, se abătuseră de la drum și aleseseră o scurtătură abruptă prin pădure, nu cunoșteau locul, coborau iute ca goniți de-o fiară sălbatică, agățându-se din când în când de vreun copac pentru a mai micșora din viteză. În vijelioasa coborâre, unul mai din față călcase peste un cuib de viespi ascuns sub mormanele de frunze, iar furioasele întărâtate tăbărâseră pe el. Gonit de micile bestii, ajunsese val-vârtej la marginea satului și se tăvălise disperat în măruntele ape ale pârâului. Toți ceilalți scăpaseră ieftin, doar cu câteva înțepături, bată-i norocul, iar el începuse să se umfle buhai. Au sărit niște sătence, l-au dezbrăcat la piele, acolo în uliță, și i-au frecat trupul cu sare și cu oțet. Doamne, ce rușine îi era, apăruseră câteva fete ai căror sâni trezeau în el iasomii. 

Era mirosul de mălai proaspăt măcinat al morii cu roată orizontală cu palete amenajată de când lumea pe pârâul Nevățului, în capul satului, lângă casa Polinei a lu’ Chiazna, ridicată pe piloni de lemn, cu o singură încăpere cu interior simplu, cu acoperișul din șindrilă dreaptă, cu pereții din cununi de bârne orizontale, așezate pe o talpă de lemn, mare parte fiind ocupată de cele două pietre măcinătoare, rotitoare și stătătoare, și de podiumul unde erau depozitați sacii. Moara, ca orice lucru din sat care nu mai folosea omului, fusese lăsată de izbeliște, sătenii se înavuțiseră, lucrau la mină, acum aveau acasă motoare electrice cu bobine strălucitoare din cupru care măcinau instantaneu, și care puteau fi folosite chiar și la tăiatul lemnelor la circularul cu abrict. O văzuse în funcțiune o singură dată, când plecase cu muica, străbunica lui, care luase sacul de rafie cu boabele de porumb pentru mălai în spate și o pornise într-un suflet spre moară. Înăuntru era războiul morii, cu coșul în care se așezau boabele, postăvița și ciocotul sau titirezul, o bucată de lemn legată de coș, care bătea în piatra alergătoare, înlesnind curgerea boabelor pe gurița coșului în postăviță și apoi în pietre, învelite cu ocolii din lemn, rame laterale de jur împrejurul pietrelor de moară pentru a nu se risipi făina pe de lături. Instalația cuprindea roata cu axul vertical aşezate pe o broascã – piatră scobită pe care se rotește fusul – deasupra unei crăcane din lemn, și era amenajatã în ogaș la nivelul solului, motiv pentru care moara era ridicată pe piloni. Roata morii, cu cele douăsprezece palete din lemn scobite concav, fixate în butucul roții, era acționată de căderile repezi ale apei ce venea pe jgheabul din trunchi de copac numit butoni. În gura butoniului era fixată ciutura, un inel de lemn de vreo treizeci centimetri lungime, iar gălețeaua, un dop găurit de formă tronconică, se introducea în ciutură și avea menirea de a mări forța jetului de apă ce lovea palele roții orizontale. Captarea apei se făcea printr-un baraj ridicat de-a lungul pârâului, din butuci, pari, înfipți în albie, numit iaz – de unde apa se îndrepta printr-un braț direct în pârâu atunci când moara staționa – , iar canalul de aducțiune săpat de-a lungul pârâului se numea ierugă.  Moara se punea în funcțiune prin ridicarea stavilei, apa intra pe scocul morii, învârtea roata, mișcarea de rotație se transmitea prin fus și ax la un dispozitiv care permitea punerea în funcțiune a pietrei rotitoare, se turnau boabele în coș, care intrau între cele două pietre de moară iar făină măcinată curgea printr-un jgheab direct în lada de făină sau în sac.  Moara dispăruse cu desăvârșite, fiind luată de viiturile din o mie nouă sute nouăzeci și șase, care aproape că îngropaseră satul, dar rămăsese pe veci întipărită pe pelicula de celuloid din cinematograful copilăriei sale.

Era parfumul mustului domnind peste sat, când, om gospodar, cum termina cu lucrul la cazanele de răchie, firizeanul începea culesul viilor. Satul era cuibărit acolo în coasta pădurilor iar valea era păstrată pentru culturile de porumb și pentru grădinile de legume, astfel că viile fuseseră sădite pe dealul Obleagului. Cu câteva săptămâni înainte de culesul viilor, bărbații se strângeau pe la porți şi porneau, înarmaţi cu lopeţi, topoare şi târnăcoape, să refacă drumul care duce la Obleag, o caznă perpetuă, de Sisif, pentru că drumul urma să fie stricat apoi de ploi și de nămeți, un drum anevoios, tăiat prin coasta pădurii, care ascundea bolovani cât damigeana de mari, ce trebuiau sparți cu barosul, un drum aşa de lunecos că săracii boi se opinteau nespus până răzbeau dar sătenii erau puternici ca acești boi de prăsilă şi nu se înduplecau decât atunci când drumul devenea neted ca-n palmă, nu venise încă vremea cumplitului blestem, “când femeile se vor chirci ca florile în ger/ori se vor umfla ca putinile-n râu,/iar bărbaţii vor ajunge să bea rachiul ca pe apă,/şi când vor tăia lemne la circular/îşi vor tăia degetele de parcă ar fi avut altele de schimb”. Ca în toate satele românești, şi la Firizu culesul viei era un moment de mare sărbătoare. Nu prea se strofoca el cu munca, erau suficiente brațe în gospodărie. Gândul că trebuia să se trezească cu noaptea-n cap ca să urce dealul Obleagului îl neliniștea. Între timp, cei mari se treziseră deja, iar mama Nuţa întinsese masa în tindă. Nu era un mic dejun, ci un ospăţ, că ziua se arăta tare lungă. Odată ajunși la vii, luau gălețile de plastic şi cotărițele acelea mari de nuiele, cu două toarte, se îndreptau spre capul viei și începeau culesul. Coșurile cu ciorchini erau descărcate apoi direct în car, învelit cu o prelată sau cu o folie de plastic, ca să nu curgă mustul printre loitre. După o aşa osteneală, boii îşi vânturau cozile, păscând fericiți în răcoarea dimineții. Era mare veselie prin vii, se auzeau chiote şi cântece, iar timpul trecea hoțește, fără să-l simți. Ei, copiii, alergau prin vii de la un capăt la altul ca loviţi de streche, se îndopau cu struguri şi piersici până îi durea burta, făceau frunzare din maldărele de frunze uscate şi înotau prin ele. Încet-încet, soarele începea să-şi facă simțită prezența, așa că lumea se strângea la conac – vorba vine, o baracă de scânduri ca să-i ferească de vremea rea – pentru masa de prânz. Ciorba clocotea în oala de pământ, mama Nuţa arunca mirodeniile magice doar de ea ştiute şi o vărsa apoi în străchini, scotea murăturile, ouăle fierte, nelipsita brânză cu roşii, tata Niță felia pâinea de vatră cât roata de Dacie, şi dă-i cu răchie, dă-i cu vin, începuseră deja sărbătoarea. După un aşa festin, se ridicau domol să sfârșească şi restul de vie. Ai fi zis că vor înnopta acolo, dar tare harnici mai erau aceşti oameni, obișnuiți cu munca de când se puteau ţine în două picioare. Doar strugurii din ultimul butuc de vie mai rămâneau prin vii, ofrandă pentru Dumnezeu şi pentru păsările cerului. „Strugurii lui Dumnezeu”. Coborârea Obleagului se dovedea la fel de anevoioasă ca şi urcușul, mai ales că acum carele erau grele, fiind încărcate până la leuci. Odată ajunși acasă, strugurii erau trecuți prin zdrobitoarea așezată deasupra putinilor şi lăsați apoi să-şi desăvârșească magia. Nu înțelegea atunci ce-i cu toată această agitație, era doar nerăbdător ca tata Niță să dea cep putinii şi să bea mustul mult visat. Nici nu-și imagina el ce bătălie cumplită avea să înceapă în putini în acele nopți tomnatice, între cavaleria drojdiei și infanteria zahărului, pentru triumful alcoolului. Şi ce mare bucurie când mustul curgea în lighene, îl beau ca pe suc şi deveneau lipicioși ca hârtia de muște. Când se mai domolea, licoarea era ademenită apoi în damigenele de sticlă curate ca lacrima, învelite într-o împletitură de nuiele sau de papură, unele erau pecetluite apoi cu păcură şi păstrate pentru sărbătorile de peste an.

Era mirosul de carburant al motocicletei de culoarea vișinei, adăpostită în spațiul acoperit de lângă beciul cu damigenele de vin și țuică, echipată cu o șa neagră pentru doi ocupanți de forma unei chitare clasice, cu motorul ca faldurile unui acordeon aflat sub rezervorul de benzină ce părea un uriaș abdomen roșu de himenoptere, pe care era ștanțat în valuri JAWA, cu bușonul de umplere ca o rozetă aflat deasupra care se deschidea la stânga, cu tobele de eșapament de tip „Cigar”, cu niște apărători improvizate de aluminiu ca niște aripi de ai fi zis că-și lua zborul, pe care o încălecau zi de zi imaginându-se Atreiu străbătând văzduhul călare pe balaurul-noroc Falkor, „cu trupul lung și mlădiu, cu solzii sidefii lucind trandafiriu și alb”, cu ochii din capul său leonin strălucind roșii-rubinii, ce plutea unduind printre cețurile și petecele de nori de pe cer în filmul Povestea fără sfârșit, o reproducere infidelă dar cât de îmbelșugată pentru ei a cărții lui Michael Ende, pe care-l văzuseră cu sufletul la gură la televizorul color al finului Neluțu, difuzat de TVR la începutul anilor ’90, de Anul Nou probabil, printre mozaicuri de salate de boeuf și platouri de prăjituri, alături de Bastian Balthasar Bux, refugiat în podul școlii cu misterioasa carte ce avea pe copertă doi șerpi, unul deschis și unul închis la culoare, mușcându-și unul altuia coada și alcătuind astfel un oval, cuceriți și copleșiți de aventurile fantastice ale lui Atreiu din Marea Ierboasă din spatele Munților de Argint, de cei trei soli unul mai ciudat decât celălalt, uriașul mâncător de pietre Scrâșnicronț cu dinții ieșindu-i în afară ca un șir de dălți de oțel, cu uriașa sa bicicletă de piatră pe care și-o mâncase într-un acces subit de foame năprasnică, spiridușul de noapte Wuswusul care semăna cu o omidă păroasă și neagră ca tăciunele, cu animalul său de călătorie, un liliac mare, prichindelul Luc-luc din stirpea piticuților, îmbrăcat în haine pestrițe și cu un joben roșu pe cap, care încălecase un melc de curse, pe a cărui cochilie trandafirie „strălucea o mică șa de argint, iar harnașamentul și hățurile prinse de coarnele melcului luceau ca firele de argint”, de Turnul de Fildeș, mare cât un întreg oraș, inima Fantàziei și reședința Crăiesei Copile, „care locuia în vârful cel mai înalt al turnului, într-un pavilion de forma unui boboc alb de magnolie”, de „duhuri uriașe împodobite cu turbane, sfredeluși micuți, gnomi cu câte trei capete, pitici bărboși, zâne strălucitoare, fauni cu picioare de țap, iezme cu blana cârlionțată aurie, drăgaice de zăpadă sclipitoare și nenumărate alte vietăți” ce mișunau pe strada principală care urca într-o spirală din ce în ce mai îngustă în jurul turnului, de – sfinte cui de copită! – legendarul Cairon, vestitul maestru al artei medicale, care în carte ia înfățișarea unui centaur, „cu partea lui omenească neagră ca abanosul, numai părul și barba îi erau albe și crețe, iar trupul de cal era vărgat ca la zebră”, ce purta o pălărie stranie din papură iar în jurul gâtului un lanț de care atârna un talisman mare de aur „pe care se vedeau doi șerpi, unul deschis și altul închis la culoare, care își mușcau unul altuia coada formând un oval”, medalionul AURYN ce era însemnul acelui care se afla în misiunea Crăiesei Copile și putea acționa în numele ei, ca și cum ar fi fost ea însăși de față, pe care i-l înmânează vânătorului Atreiu, un băiat de vreo zece ani, cu părul lung, negru-albăstrui, cu pielea verde-măslinie, ce purta pantaloni lungi și ghete din piele moale de bivol, partea de sus a trupului îi era goală, numai în jurul umerilor atârna o mantie purpurie, țesută din păr de bivol, hohoteau de plâns când Artax, căluțul credincios al lui Atreiu, bălțat și mic ca un cal sălbatic, fusese înghițit de Mlaștinile Întristării, în căutarea uriașei broaște țestoase de mlaștină, străvechea Morla, „cu ochii mari cât două iazuri negre”, de la care află că pentru a se însănătoși Crăiesei Copile îi trebuie un nume nou, de perechea de gnomi simpatici foc, savantul Engywuck și bătrânica cumsecade Urgl, amândoi nu erau mai înalți decât piciorul lui Atreiu, care îl ajută să se întremeze și îl inițiază în tainele porților fermecate păzite de cei doi sfincși adevărați și vii, de Oracolul de la Miazăzi, de lupul-vârcolac Gmork care îl urmărise până când îi pierduse urma și sfârșise înlănțuit în Orașul Strigoilor și de revelațiile acestuia, că nu numai Fantàzia era bolnavă ci și lumea oamenilor, fără să-și dea seama atunci că însuși satul lor va fi cuprins de neantul care înghițea Fantàzia, vor dispărea bucăți întregi, oameni cu totul, obiceiuri și datini vechi de când lumea, atinse de vraja alcoolului și de putregaiul ideilor fixe în mințile oamenilor și mana minciunii, „care îi îndemnau să cumpere ceea ce nu trebuie, să urască ceea ce nu cunosc, să creadă ceea ce-i face docili, sau să se îndoiască de ceea ce i-ar putea salva”, într-un cuvânt, pentru că refuzau să mai creadă în povești și își pierduseră speranța și pofta de viață. 

Tot aici intra grădina ca un altar a bunicului Ion Mohora, o creație parfumieră desăvârșită, așa cum este Chanel No 5 sau Shalimar de la Guerlain. Cu abundența ei de plante cu flori multicolore, ce se revărsau pe aleea îngustă de ciment, fusese pentru el un prilej de bucurii cromatice și olfactive de neuitat: gardul viu cu mirosul lui specific, apoi trandafirul japonez de lângă ferestruica beciului, halucinanții crini, floarea preferată la ceremoniile de botez, trandafirii cu bobocul șic și parfumul lor afrodiziac, tufele de bujori îmbujorați, liliacul înflorit, străjer la poartă,  pulsând cu miile de flori albastru-violete, liliachii sau albe de forma inimii, zambilele, crescute dintr-un bulb, cu flori albe, galbene, roz, violete sau albastre, parfumate, așezate în ciorchine la vârful lăstarilor, narcisele albe și galbene, lalelele, gherghinele cu florile lor ca niște rochii împărătești, ce apăreau pe la mijlocul verii și țineau până la primele brume, când, din cauza iernii grele ce bătea în cadranul anotimpurilor, Vergica, bunica lui vitregă, scotea tuberculii din pământ – spre mirarea lui infinită la văzul acelor bulbi cenușii din care înfloreau asemenea minunății – și îi păstra în beci, înveliți în ziare, în cutii de carton. Contribuise și el la elixirul final al acestei grădini cu câteva combinații olfactive: cârlionțații brebenei, cu flori purpurii și albe, viorelele cu arcușul lor de flori albastre, bulbi dezrădăcinați din poienile de la Ogașul Anchii, și galanții ghiocei, ce își făceau apariția din mantia zăpezii la sfârșitul iernii. 

Era parfumul irișilor din grădină, purtând numele zeiței curcubeului, mesager între muritori și zei, zvelți ca un dirijor de orchestră, cu siluetele lor unduitoare, atât de frumos imortalizați de Van Gogh în anul când murea Eminescu și se nășteau Hitler și Chaplin, anul inaugurării Turnului Eiffel cu ocazia Expoziției Universale de la Paris, anul când ritmurile vesele, ritmate și indecente ale cancanului începuseră să electrizeze cabaretul Moulin Rouge în inima Montmartre, cartierul boem unde trăiau artiștii, se spune că cea mai talentată dansatoare putea să-i zboare pălăria de pe cap unui bărbat cu o singură mișcare de picior, anul când Guerlain lansa revoluționarul Jicky, primul parfum unisex din lume și cel mai vechi aflat încă în producție, anul când, obosit de episoadele de automutilare și incapabil să lucreze, pictorul se internase la sanatoriu, unde avea să picteze nu mai puțin de o sută treizeci de tablouri înainte să se împuște în piept cu un pistol, parfumul nu se obține însă din frumoasele flori de iris, ci din rizomii aceia sluți și deformați ca niște gnomi, zăbovind în pământul pietros până la patru ani, dezrădăcinați și uscați încă alți trei, tăiați în bucăți și măcinați până devin pudră, renăscuți printr-o procedură de expunere la aburi în parfumatul ulei esențial păstos de unde și numele de unt de iris, e nevoie de o jumătate de tonă de rizomi pentru un litru de ulei esențial, după care urmează purificarea sa prin distilare moleculară în absolutul de iris, prețul unuia dintre cele mai scumpe și mai importante ingrediente din parfumeria de lux ajungând astfel la zeci de mii de euro, cu inconfundabilul parfum ușor dulceag, lemnos, gurmand, floral, similar cu cel al violetei. Oare cum trebuie să fi mirosit originalul, scandalosul Jicky, vălmășagul de narcisă, lavandă, Eau de Cologne Imperiale, mentă, absint, tuberoze, iasomie, trandafir, lemn de santal, scorțișoară, paciuli, vetiver, civetonă, iris, vanilie și boabe de tonka? 

Dar violetele din țarină, deși prefera apelativul mai poetic tămâioare, îl fascinaseră dintotdeauna, prin fragilitatea lor și delicatețea parfumului. Ce coincidență să le întâlnească peste ani în parfumul preferat al soției sale Merilu: Insolence de la Guerlain. Insolent, adică obraznic, arogant, impertinent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, semeț, sfidător, trufaș, țanțoș. O obrăznicătură de parfum, seducător și vesel, inocent, romantic și opulent.  Compoziție olfactivă deschisă de notele fructate de zmeură și fructe de pădure – folosite pentru prima dată de celebra casă de parfumuri franțuzească într-o compoziție – cu supradoză florală de violete, iris și flori de portocal. Un dans exploziv, poate prea exploziv, un tango al toporașului cu irisul, în aplauzele prelungite ale boabelor de tonka, lemnului de santal, ambrei și vaniliei. Inițial în sticla-tornadă liliachie, apoi uniformizat în flaconul simbol cu albine în relief. Aproape imposibil de extras din flori, mirosul de violete este de obicei reprodus sintetic, cu mai mult sau mai puțin talent, sau este sugerat prin utilizarea irisului florentin. Frunzele de violete au în schimb un iz răcoros, ce evocă piperul și castravetele proaspăt, vag floral. 

Notele de bază aveau în compoziție mireasma săpunurilor de casă obținute din untură de porc și sodă caustică, făcute tradițional la ceaun, stivuite ca niște cărămizi și lăsate prin poduri să se usuce, duhoarea ploșniței cerealelor sau, mai poetic, gândacului puturos marmorat, declanșând apărarea chimică prin glandele parfumate de pe abdomen atunci când îi prindea prin casă și încerca să-i elibereze, mirosul respingător, asemănător cu cel de șobolan, al cantaridei, gândacul de frasin, vopsit de natură în verdele-auriul acela metalic, când încercau să-l prindă pentru insectarul lor, din care este extrasă cantaridina, cea mai veche substanță afrodiziacă europeană cunoscută, pudra acestor gândaci pisați în mortar fiind folosită chiar și de romani în orgiile lor sexuale, deși el credea atunci cu naivitate că celebra „cantarină” despre care vorbeau cu înflăcărare băieții mai mari era obținută din pisarea coarnelor de răgace, mandibulele mari și roșcate ale masculului, care semănau cu coarnele de cerb și puteau fi mișcate ca un clește; mirosul viezurelui cu corpul îndesat și botul ascuțit, capul alb cu două dungi negre care porneau de la nas, cuprindeau ochii și urechile și se lărgeau, estompându-se pe fondul culorii gâtului, pe care câinii îl simțiseră mormăind și pufăind la Teiș, pe când ei erau cu caprele și oile la păscut după ce se spărsese stâna, și-l urmăriseră până la Crivelnic, reușind să-l scoată din vizuinile complexe, aflate chiar și la doi metri sub pământ, cu galerii lungi de zeci de metri, cu încăperi separate pentru locuit, pentru provizii și pentru excremente, acestea din urmă fiind periodic astupate și înlocuite cu altele noi, și pe care îl jupuiseră acolo pe malurile Coșuștei, ca să-i vândă blana din peri lungi și aspri, aproape țepoși, de culoare alb-gălbuie la bază, negri la mijloc și albicioși la vârf la țigani, un animal de o inteligență uimitoare și un curaj remarcabil, deosebit de curat, obsesia pentru curățenie fiind folosită de vulpe în defavoarea lui, care, pentru a obține o vizuină nouă fără efort, se ușurează de câteva ori la intrarea vizuinii viezurelui, determinându-l să se mute, simpla instalare, de altfel, a unei vulpi în apropiere determină mutarea viezurelui, care nu suportă duhoarea grea ce apare în zona unui adăpost al vulpilor; bălegarul din grajdul vacilor, era una dintre muncile lui să le rânească cu lopata, miasma naftalinei din șifonierele din lemn de nuc, cu textura frumoasă, unduitoare, cu patina lucioasă, brun-ciocolatie, combinată cu cea de tăbăcărie de la alendelonul lui bunică-su, un cojoc de piele întoarsă lung până deasupra genunchiului, cu guler din blană de miel fabricat la Orăștie și botezat după numele actorului francez Alain Delon, idolul acelor ani, carbidul cu care trăgeau vara ca să sperie porcii mistreți și să-i țină departe de plantațiile de porumbi: luau o cutie goală de vopsele, perforau cu un cui fundul acesteia, legau capacul de cutie cu o bucată de sârmă ca să nu sară prea departe, aruncau o bucată de carbid în cutie, un strop de apă, puneau capacul la loc iar prin orificiul făcut scăpărau un băț de chibrit și bum! bum! bum! de răsunau țarinile încât auzeai din Obleag, mirosul curat de detergent al spălătoriei de la combinatul minier de la Motru, unde lucra Vergica, cu tamburul acela uriaș cât un tractor, și al așternuturilor proaspăt spălate din aceeași spălătorie unde dormea când o însoțea pe mamaie-sa la serviciu, mirosul pieilor de oaie puse la uscat în podul cu fân, cu care oamenii făceau troc cu țiganii pe tot felul de oale, ulcioare, găleți, căldări și alte lucruri trebuincioase casei, parfumul mânătărcilor uscate, pe care le vindeau acelorași negustori nomazi pe te miri ce, harnașamentul calului lui nea Tită, poștașul satului, cu hamurile, curelele și șaua de culoarea alunei, ce trăgea o șaretă cu două roți ca un car roman ducând pensia și viața oamenilor prin cele mai îndepărtate sate. 

Era mirosul laptelui de var, când casele se primeneau precum natura, gospodinele începeau  marea curățenie de Paște chiar în Săptămâna Mare, prășeau florile din fața casei sau din grădină, scoteau covoarele și preșurile colorate de prin toate odăile, le spălau bine cu peria și săpunul de casă și le clăteau în albia râului, apoi le întindeau pe sârmă, odată uscate, le așezau la loc prin camere și le acopereau cu fâșii mari de nailon, ca să nu se murdărească, își văruiau casele cu bidineaua stufoasă din păr de porc, pe care îl preparau dintr-o mână de pastă de var gata stins pe care o amestecau cu apă, Niță avea groapa cu var acolo în grădina din fața casei, cumpăra bolovani de var de la târg, apoi îi punea într-o varniță cu apă pentru a se descompune, după care îi vărsa în groapa de var ca să se învechească timp de câteva luni înainte de a fi folosit, varul era obținut din calcar, o rocă formată cu milioane de ani în urmă din scoicile și cochiliile vietăților marine, din scheletul coralilor sau bureților de mare, pe când lumea întreagă era acoperită de ape, care era arsă în cuptoare ca gurile de vulcan timp de trei-patru zile, avea să regăsească mirosul camerelor proaspăt văruite peste ani în beciurile din minele de cretă din Champagne unde faimosul vin spumant își petrecea adolescența în sticlele păstrate cu gâtul în jos. Paștele mirosea întotdeauna „ca un miros sfios de iarbă tăiată, / ca o cădere de fum din streșini de paie, / ca un joc de iezi pe morminte înalte”, mirosea a primăvară, a câmpuri verde crud cu tușuri galbene de flori de păpădie, mirosea a drob de miel și a cozonac, pe care noi copiii îl așteptam cu emoție, ca să ciugulim bucățele de rahat și stafidele din feliile aurite și pufoase, ouăle se adunau de prin cuibare cu vreo săptămână înainte și se puneau la păstrat, erau vopsite în Joia Mare cu vopsea Carmin, uneori cu coji uscate de ceapă, își amintește cum Mihaela mergea în grădină să culeagă frunze de leuștean și pătrunjel, punea într-un ciorap frunza, apoi peste oul, și-l strângea tare, cât să nu se desprindă, după ce fierbeau bine ouăle, le ștergea cu un ștergar îmbibat în ulei iar apoi le așeza în coșuri împodobite cu flori și iarbă, în noaptea de Sâmbătă spre Duminică mergeau pe jos la biserica din satul vecin, care mirosea exotic, învăluitor, serafic a tămâie și lumânări, se primeneau pentru slujbă cu hainele cele mai bune, se adunau acolo în fața bisericii, odată au și cântat în corul bisericesc, își așteptau rândul în tăcere ca să primească anafura pierzându-se în picturile aurite ale sfinților de pe pereți, de pe altarul larg și de pe tavanul înalt spre care își ridicau ochii întrebători, și se întorceau pe jos în sat, grijulii ca lumânarea de la Înviere să nu se stingă până acasă, după care începea concursul ouălor sparte, în jurul mesei de Paște, alături de toată familia, ori pe ulițe, când se întreceau între ei copiii, Dănuț al lu’ Manțog îi fenta întotdeauna cu oul lui de câță sau bibilică, cu coaja mult mai tare, era singurul din sat care avea aceste păsări de mărimea unei găini, cu penele negre-cenușii împestrițate cu pete albe rotunde și cu o proeminență roșie cornoasă pe frunte. 

Era miasma de sulf de la Băile Olănești și Govora, cu izvoarele minerale iodurate, bromurate, sodice, calcice, sulfuroase și clorurate, hipotone sau isotone, și Dumnezeu mai știe ce, că toate miroseau la fel, mai ales izvorul mineral cu numărul 24, cu aspectul lui futurist de avion supersonic, mulți spuneau că egalează sau depășește efectele apelor altor faimoase stațiuni europene gen Baden-Baden, Karlovy-Vary, Karlsbad sau Evian, cu indicații terapeutice pentru toate bolile omului, de la afecțiuni digestive, renale și ale căilor urinare, afecțiuni cronice ale ficatului și căilor biliare, la afecțiuni respiratorii, metabolice și de nutriție, dermatologice, alergice sau cardiovasculare, ape minerale pe care bunică-su le consuma la ore fixe de șase ori pe zi, cu sticluțele acelea șic, direct de la sursă, de la buvetele amenajate în stațiune, deoarece își pierdeau calitățile în contact cu aerul, motiv pentru care nu puteau fi îmbuteliate sau comercializate, îi dădeau și lui să bea dar fugea de ele mai ca de ceaiul din foi de ceapă, îi însoțea la piscinele cu apă termală, la împachetări cu parafină, la băi cu plante medicinale, dar parcă tot mai bine era-n Coșuște, își amintea însă cu drag de excursia pe Transalpina, cea mai înaltă șosea din țară, care străbate patru județe – Gorj, Vâlcea, Sibiu și Alba – traversând Munții Parâng de la sud la nord, traseu cunoscut ca Poteca Dracului, inițial o potecă de munte, folosită de către păstorii din Mărginimea Sibiului pentru a traversa munții cu turmele de oi în Țara Românească, refăcută din rațiuni militare strategice de faimosul rege Carol al II-lea al României și finalizată în anul izbucnirii ultimului mare război mondial, numit și regele play-boy, suferea săracul de priapism, o boală care îl făcea să aibă în permanență o erecție dureroasă, de care scăpa numai după ce-și satisfăcea apetitul sexual anormal. 

Era mirosul stânei la „măsuratul oilor”, când, în prima duminică din luna Mai, se obișnuia număratul oilor și caprelor, fiecare familie participa, unii aveau mai multe, alții mai puține, animalele erau mânate din stână spre un țarc, iar de aici, printr-un spațiu îngust, sub un acoperiș unde erau mulse de ciobanii așezați pe scăunele mici, după care erau eliberate într-un spațiu împrejmuit mai mare, denumit târlă, apoi oamenii se strângeau și puneau laptele pe un cântar, și se dădea strigarea cu cine a făcut cele mai multe ocale, veche unitate de măsură egală cu circa un litru și un sfert, după care se întindeau îmbelșugate mese câmpenești iar noaptea se petrecea, ei se jucau prin stână, călăreau berbecii ținându-se de coarnele lor, mânau oile la muls, lingeau drobul de sare cenușiu și mare cât un bolovan la una cu caprele, îi rugau pe-ai mari să îi lase și pe ei să mulgă, mai mult ca să se împroaște cu laptele stors din țâțe. Viața stânei era legată de calendarul religios, animalele erau aduse la stână din gospodăriile oamenilor de Sf. Gheorghe, sărbătorit pe 23 aprilie, iar de Sf. Dumitru, pe 26 octombrie, stâna se închidea, iar animalele erau date proprietarilor în sat, să le țină peste iarnă. 

Era mirosul autobasculantei lui Nelu, cu volanul acela uriaș învelit în benzi de nailon și cu măciulie pentru o manevrare mai confortabilă, cu bordul înțesat cu butoane colorate și cadrane, cu bena uriașă pe care se cățărau și unde se jucau, își amintește și acum când Nelu lucra sub rabă iar el se urcase la volan, pe care îl rotea imaginar închipuindu-se mare șofer, mai dădea câte puțin la cheie, până când mastodontul a luat-o pe drum în vale, pentru că văru-său uitase să o bage în viteză, alerga Nelu după ea ca într-un film de comedie, la un pas de tragedie. Era mirosul cooperativei de la Dâlbocița, un bazar în miniatură, unde găseai de la cuie la biscuiți. Era damful spirtului medicinal pe care moș Spiridon îl bea diluat cu apă în loc de țuică, în ambalaj de sticlă de bere, cu etichetă neatrăgătoare, fără poză, alcool sanitar care după Revoluție îmbrăcase straiele marketingului capitalist, fiind îmbuteliat în flacoane PET, ei erau mai degrabă fascinați de decolteul asistentei Mona de pe sticlă și de șuvițele ei blonde. Era aroma fondantelor de la magazinul de la Ilovăț, pe care bunică-su i le cumpărase, înainte ca, morți de beți, să se răstoarne cu tractorul în râpă la podul de la Dâlbocița, la pământul roșu. 

„Scoverzi” de dinamită 
 
Ne-ntorceam de la oraş, cu autobuzul lui nea Săndel,
ca sardelele în conservă.
Autobuzul avea cap de linie în satul vecin,
mai aveam de mers câteva meandre până-n raiul nostru.

 
Timpul trecea uşor, mai un fluierat, mai un chiot,
mai fredonam o melodie în vogă pe-atunci, din folclorul ţigănesc:
„Mamaliga brânzali
Ta li da di la la
Sokerelo barbali
Da ri ra ra.
Ai mo romane
Hai mucea-n vale
Ai mo romane
Hai mucea-n vale.”
 
Nici n-am băgat de seamă cum fluturele timpului a zburat pe lângă noi,
că şi pășeam în curtea casei de la Firizu.
Am intrat în odaie, mi-am aruncat ghiozdanul în pat şi am dat să ies.
De pe masă, o farfurie plină cu „scoverzi” îmi făcea cu ochiu’.
Vai, zic, ce frumos!, mama Vergica ştie că vin şi-mi făcu clătite.
Mi-era o foame de lup, am înfulecat una.
Am scuipat rapid dumicatul, nedumerit de gustul nefiresc.
Tocmai mușcasem din batoanele de dinamită ale bunicului…
Nu ştiu ce fel de dinamită era asta, dar aducea leit cu clătitele.
 
Ei bine, oamenii o mai foloseau la pescuit.
Într-o zi, s-au îmbătat, tata Nelu şi cu Costel al lu’ Fanu’,
Şi le-a venit de pește.
În ciuda rugăminților mele,
au luat un baton de dinamită şi s-au îndreptat spre Coșuște.
S-au oprit la una din radinele din Cotu’ Luncii.
Bunicul a înfipt fitilul în dinamită şi i-a dat foc,
numai că, tot sporovăind, a uitat s-o arunce din mână.
A scăpat ieftin, doar cu șapte degete retezate.
 
Am plâns zile-n şir de mila lui,

i-aş fi dat degetele mele…
 

Erau almanahurile din camera bunicului, mirosind a zahăr vanilinat, în special „Vânătorul și pescarul sportiv” și „Magazin istoric”, pe cel din urmă nu-l mai răsfoia de când cu Sabatul vrăjitoarelor, înfricoșătoarea pictură a lui Goya, la vederea căreia o luase la fugă pe ulițele satului, săpunărița sau floarea de săpun, o plantă medicinală care înflorea din iunie până în septembrie pe lângă garduri și pe marginea Coșuștei, cu flori de culoare albă sau roz și care mirosea plăcut dulceag, și cu care se spălau pe mâini pentru că făcea clăbuci din abundență, pârhaița sau bășica cenușie, ciuperci mici și albe, ca niște mingi de golf, ce creșteau pe pajiștile de lângă stână – pe care ei le numeau impropriu „bășina porcului”, acestea din urmă fiind gigantice, mari cât un cap de om și netede precum o chelie – din iulie până prin noiembrie, unii zic că erau comestibile dar el nu-și amintește să le fi mâncat vreodată, doar se jucau cu ele, mai ales după ce ciuperca, mai întâi albă, îngălbenea cu timpul și se scofâlcea, iar ei, copiii, o  loveau cu piciorul sau o luau în mâini și o striveau pentru a vedea cum praful uscat și maroniu din interior erupea iar sporii erau astfel purtați de vânt, mirosul intens al Trabantului cu motor în doi timpi, care mergea cu carburant bazat pe amestec de ulei, al lui Relu al lu’ Cioabă, pe care-l auzeai venind de la Grasca după sunetul clasic al motorului și zumzăitul în turații, cu rotocoalele de fum negru drăcesc ieșind de pe țeavă, pe care nostalgicii nemți din Germania fostă comunistă ajunseseră să-l vândă peste ani la conservă, ținând o bucată de vată la eșapamentul mașinii, mirosul de ouă clocite din apropierea Combinatului de Apă Grea de la Halânga, cu încrengătura uriașă de turnuri, țevi și bazine vizibile de pe Dealul Colibașului, care venea de la hidrogenul sulfurat, materia primă pentru obținerea apei grele necesare în procesul de fuziune nucleară, construit din dorința lui Ceaușescu ca țara să fie independentă energetic. Era mirosul trandafirilor, nu romantica rozacee ci gustoșii cârnații oltenești din carne de porc tocată mare cu satârul, condimentați cu mult piper și usturoi și puși la uscat pe bețe de lemn în vatra casei bătrânești, specialitate culinară pentru care era să-și ia o cafteală în facultate, stăteau în gazdă, la început, într-o casă veche, cu parchetul umflat de picăturile de ploaie care se scurgeau din tavan, suficient de spațioasă pentru chefuri, fără vecini mofturoși şi cu suficiente paturi, devenise loc de pelerinaj pentru colegii şi colegele lor de la facultate, apoi se mutaseră într-un apartament cu trei camere în Cotu Mic, spartan dar proaspăt zugrăvit,  bine-nţeles că nu se mutaseră singuri, luaseră cu ei și chefurile, la bloc era însă mai complicat, că vecinii începeau să bată în ţevi ca-n ţambal iar deasupra lor locuia, cu părinţii, un golănaş de-al locului, cu care, din fericire, se împrieteniseră repede, uneori se alătura nesfârșitelor petreceri, stăteau noaptea la povești și ascultau BUG Mafia, vorbind despre incidentul din toamna lui ’97 de la Turnu Severin, când Uzzi, Daddy Caddy, Juice, împreună cu Șișu și Puya – membrii trupei hip-hop La familia – fuseseră arestați după terminarea unui concert în discoteca de la subsolul magazinului Decebal, pentru ultraj contra bunelor moravuri, și eliberați după zece ore în care dăduseră declarații la poliție și procuratură, el pregătindu-i întotdeauna o cafea sau un ceai, un aperitiv cu ce primea în pachetele cu mâncare de acasă – cum ar putea uita vreodată cum așteptau înfrigurați în Parcul „Enescu” autocarul „Drobeta”, șoferul era un înger păzitor, la simpla atingere a unui buton uşa de la bagaje se înălţa ca prin magie şi puteau întrezări, printre zecile de bagaje, sacoșa de rafie legată cu sfoară, înăuntru, borcanele cu ciorbă, cârnați de casă şi pecie, ouă de ţară şi, bine ascuns, plicul cu bonuri de masă şi ceva bani –, se întâmplase să fie celebrii cârnați oltenești, iar golănașul îl privea nedumerit când fusese rugat cu un… trandafir. 

Carnet de student

Seară de seară,
Pe la unii, pe la alţii,
Fumam, beam, chefuiam.

Învăţam, ca porcii în ajun…,
Meșteșugeam repede
Fițuici scrise mărunt,
Muncă de chinez bătrân, mon cher!

Hălăduiam prin parcurile înstelate
Scuturând ţigara
Pe alei demente de singurătate.

Dormeam în acelaşi pat, fete şi băieţi,
Amestecaţi ca periuţele de dinţi
În paharul de plastic.

Aşteptam înfriguraţi, în parcul Enescu,
Din două în două săptămâni,
Plasele cu mâncare şi plicul cu bonuri de masă
Ca pe un vis în care bunicul
Apărea să ne spună
Că acolo unde se afla acum
E cald şi bine.

Trecut-au anii…

Încă mai răsună acele dimineţi,
Când ne bărbieream fără grabă,
Cu încântare chiar. 

Dar prea puțin din suvenirurile ce încapsulau în chihlimbarul lor olfactiv trupul afectiv al memoriei copilăriei sale răzbătea în această nouă galaxie îndepărtată și ordonată precum o compoziție muzicală: acorduri de piele, ambră, aldehide, balsamuri, bergamote, galbanum, heliotrop, lemn de guaiac, de trandafir și de santal, mosc, neroli, paciuli, tuberoză, vetiver și ylang-ylang. Cuvintele acestea eterice, luminoase au venit mult mai târziu, atunci erau esențe fără nume, erau necuvinte. Iar acolo, pe rafturi, era o sticlă dreptunghiulară, de culoarea cerului de vară înainte de furtună, pe care scria Davidoff Cool Water. Un parfum răcoritor, o simfonie de flori de portocal, mentă, coriandru, lavandă și ambră, răsunând triumfător în anticamera simțurilor. Erau săraci atunci, toți banii se duceau pe taxele de la universitate și pe chirie, a cumpăra acest parfum ar fi însemnat să facă foamea la propriu. Dar simpla lui prezență, faptul că îl simțise pe pielea lui alergând prin sânge precum caii sălbatici ai stepei, îl făcea fericit, așa cum te fac fericit simfoniile lui Mozart sau Oda bucuriei lui Beethoven. 

Cum era de așteptat, nu se întorsese însă niciodată la acest parfum, de teama imposibilității retrăirii epifaniei, deși se mai parfuma cu el câteodată, teleportându-se la optsprezece ani, slab ca trestia, cu dinții strâmbi și părul lung cu cărare pe mijloc, cămașa Braiconf de culoarea cafelei cu lapte și blugi Levi’s brun-roșcați. Au urmat multe de atunci, puzderii, pe care le adunase în parfumarul său așa cum copiii colecționează fluturii în insectar: gama de parfumuri bărbătești de la Avon și Oriflame, cu precădere Deep Woods care mirosea a scorțișoară și cu care parfuma cărțile; Emporio Armani He, pe care îl abandonase un client în hotelul din Vidiciatico unde primise prima slujbă în peregrinările sale prin Italia, cu designul minimalist, o sticlă de culoare gri, ca un cartuș, un parfum proaspăt și vibrant, cu note de yuzu, cardamom, salvie și vetiver; Bulgari Aqua; Carolina Herrera; parfumul lemnos și picant al apei de toaletă Davidoff Adventure, lansat în 2008, fața acestui parfum bărbătesc fiind actorul și aventurierul Ewan McGregor cunoscut din rolurile Trainspotting, Star Wars sau Moulin Rouge, deschis de trioul citricelor – lămâie, mandarină și bergamotă – , condimentate cu piper jamaican și susan negru, ascunse chiar în inima parfumului, aventura încheindu-se cu tonuri de vetiver, cedru și mosc alb; Zino Davidoff; apa de toaletă CK One, un parfum androgin citric proaspăt, ușor, optimist și relaxant, deschis de notele de mandarină, papaia, bergamotă și lămâie, și care aduna în aceeași inflorescență olfactivă violete, iasomie, lăcrămioare, trandafiri, mosc, cedru și ambră, în emblematicul flacon ce permitea pulverizarea parfumului pe piele sau utilizarea sa fără pulverizator, ca after-shave; apa de toaletă Hugo Boss Man, din colecția Hugo, mai tinerească, jucăușă și dinamică, în flaconul similar sticlei de băut din echipamentul aventurierilor, învăluindu-te în aroma energizantă și răcoritoare de grepfrut și măr verde, cu adaos de mentă, busuioc și lavandă, cu amestecul inedit de garoafă, iasomie și salvie cu esență de mușcată înflorind în inima parfumului și finalul de note lemnoase, cu precădere cedru și brad, rafinate cu un strop de paciuli; jovialul Issey Miyake L’Eau D’Issey pour Homme; Chanel Blue – pe care îl returnase imediat, pentru că îl descoperise șeful lui mai întâi și i se potrivea mănușă, și îl înlocuise cu Allure Sport; Givenchy Gentleman; avangardistul Cacharel pour L’homme, un parfum lemnos-condimentat, lansat când el împlinise un an și poza pe capota mașinii în pozele descoperite în albumul familiei, anul când Yves Saint Laurent lansa Kourous iar Chanel Anthaeus, cu notele de vârf de bergamotă, salvie, nucșoară și lavandă, urmate de inima de ylang-ylang, lotus, mușcată și garoafe, și baza caldă de ambră, cedru, vetiver și brad; Calvin Klein Obsession, un parfum oriental bine făcut, cu aer retro, apărut inițial în 1986, denumit „anii ’80 într-o sticlă”, pentru că încapsula perfect farmecul și senzualitatea acelei decade, un parfum dulce, puternic, cald, cu bergamotă, mandarină, lavandă, cuișoare, mirt, nucșoară, coriandru, salvie, paciuli, lemn de santal, vetiver, ambră și, mai ales, ulei de zibetă, din fericire versiunea sintetică a uleiului, civetona, și nu lichidul vâscos ras cu o spatulă de pe glandele perianale situate, mai puțin glorios, lângă anusul zibetei capturate și ținute în captivitate în cuști mici, un mamifer cu părul cenușiu și cu pete negre, care trăiește în Africa, și care a avut ghinionul să producă, alături de cerbul moscat și castor, ingredientele cele mai râvnite din parfumerie, uleiurile animale, care inițial miros respingător, aspru, uric și chiar fecal, dar pe care un nas fin le dozează obținând acea senzualitate animalică, cu o afinitate deosebită pentru pielea umană, cu care fuzionează învăluind-o cald, organic, dulceag, catifelat, fertil, parfum care are acum mai degrabă admiratori din regnul animal, așa cum relata ziarul The New York Times, pădurarii dintr-o regiune din India centrală folosindu-l ca să atragă în capcană o tigroaică suspectată de uciderea a treisprezece oameni pe parcursul a doi ani de zile – comportament rar dar explicabil nu neapărat prin faptul că oamenii se apropiaseră nepermis de mult de habitatul ei sălbatic ci pentru că dezvoltase un apetit pentru carnea umană, sărată și mult mai dulce datorită amestecului de mirodenii specifice bucătăriei indiene, gen curcumă, chimen, chilli, cuișoare, cardamom verde, piper, coriandru, semințe de fenicul, nucșoară, scorțișoară, șofran și anason stelat – , după ce încercaseră să o prindă cu sute de soldați trimiși să scotocească fiecare colț al junglei, vânători iscusiți, drone cu camere termale și chiar cinci elefanți indieni cu care sperau să o înconjoare astfel încât medicii veterinari să o tranchilizeze, tigroaica dovedindu-se de fiecare dată mult mai șireată; Guerlain L’homme Ideal, la care se și oprise în ultimii ani, vrăjit de aroma de migdale și boabe de tonka, încheind astfel temporar banchetul parfumurilor cu un digestiv amaretto. Dar un spirit neliniștit nu poate sta prea mult nici măcar în matca unui confort olfactiv. 

*** 

Jocul creativ olfactiv pornise de la ziua soției, când se gândiseră să-i cumpere un parfum de la renumita casă HERMÈS pe care ea și-l dorea de mult timp, singura problemă fiind aceea că nu-și mai aminteau numele parfumului și nici nu puteau să bată vreun apropo pentru că ar fi ruinat surpriza. Să fi fost HERMÈS Calèche Soie de Parfum? Or Elixir Des Merveilles Eau de Parfum? Sau poate că Voyage d’Hermès Parfum? Cum-necum, s-au decis asupra Terre d’Hermès Eau Intense Vetiver Eau de Parfum. Între timp, în magazinele TK Maxx, găsise la reducere parfumurile Miller Harris, și alesese, din pură curiozitate, Noix de Tubereuse. Își amintea de tuberoză sau chiparoasă, plantă decorativă cu tulpina înaltă, cu flori albe, mari, mirositoare, dispuse în mănunchiuri, din poeziile poetului Ion Minulescu, dar nu-și amintea să le fi văzut sau mirosit vreodată: „Monocromia dezolantă a unei dimineţi ploioase / Mângâie agonia tristă, dar gravă-a unui tren de marfă, / Ce-şi fluieră impertinența prin trei supape ofticoase / Şi urcă panta-n resemnarea bemolilor ce mor pe harfă / Într-o capelă funerară. / Cu miros de făclii de ceară / Şi vagi parfumuri de tămâie, / Eau de Cologne / Şi chiparoase” (Pastel mecanic). Sau „Romanţă fără muzică” (În seara când ne-om întâlni): „În seara când ne vom iubi – / Căci va veni și seara-aceea – / În pat vom presăra buchete de trandafiri și chiparoasă / Ne vom închide-apoi în casă / Și vom zvârli în stradă cheia… / Și-n seara când ne vom iubi / Te-oi întreba, / Ca și pe multele pe care le-am întrebat naintea ta: /- Voiești să nu mai fii a mea?… / Și-n seara când ne-om despărți – / Căci va veni și seara-aceea – / Vom stinge flăcările-albastre din candelabrele de-argint, / Iar florile de chiparoasă și trandafirii-i vom presa / În cartea roză-a epopeii / Amantelor din Siracuza, / Citera, / Lesbos / Și Corint… / Și-n seara când ne-om despărți / Te voi ruga, / Ca și pe multele pe care le-am sfătuit naintea ta: / – Să-ți amintești c-ai fost și-a mea!…” Ori „Celei mai aproape”: „De ce-ţi sunt ochii verzi / – Coloarea wagnerianelor motive – / Şi părul negru ca greşeala imaculatelor fecioare? / De ce-ţi sunt buzele pătate de violete trecătoare? / Şi mâinile de ce-ţi sunt albe ca albul tristelor altare / Din Babilon, / Şi din Ninive? / De ce, când plângi, / În plânsu-ţi moare o-ntreagă lume de petale / De trandafiri, / De chiparoase, / De nuferi albi / Şi crizanteme?…” Precum și „Litanii pentru miezul nopţii”: „Dormi, felină cu ochi stranii / Şi cu pleoape cercuite / În culori evocatoare de fanate clematite, / Dormi, felină obsedată de plăcerea de-a fi-nvinsă… /Culcă-ţi capul pe risipa chiparoaselor strivite / De contururile-ţi roze / Torturate, / Şi-amorţite, /Şi multiplicate-n visul unei Venere, desprinsă / Din anticul bronz al unei statui reconstituite.”

Își amintise atunci de Roja Dove, celebru maestru parfumier britanic, unul dintre cei mai renumiți parfumieri contemporani, „the greatest nose in the world”, creatorul Roja Parfums, o colaborare de mare succes cu celebrul magazin londonez Harrods, pe care îl întâlnise la lansarea hotelului L’Oscar din Londra, Roja fiind parfumierul oficial. Era îmbrăcat flamboaiant, cu blazer din stofă cu țesătură jacquard în nuanță elegantă de albastru regal cu butoni de aur la manșete, o cămașă de catifea cu nasturi de diamant deschisă la gât, cu ghiuluri de aur, diamante și smaralde la mâini și mocasini Louboutin de culoarea violetelor brodați cu inițialele numelui său. Roja spunea despre tuberoză că fusese șocat că o floare poate mirosi atât de senzual, aproape narcotic, și că era fascinat de felul cum te transportă aproape de soare, îndepărtându-te de cerul gri al Angliei. Urma să organizeze o cină cu invitați de renume iar Tony, bucătarul șef al hotelului, îi potrivise un meniu pe acordurile olfactive ale parfumului L’oscar: bergamotă și flori de portocal, trandafir, piper roz, boabe de tonka și cuișoare. 

2 thoughts on “Parfumar (fragment)

Leave a Reply to elvisdobrescu Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s