“Reședințele boierești din Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVI”

„Informații valoroase despre configurația locuințelor boierești din secolele XV-XVI pot fi considerate și rezultatele investigațiilor efectuate la Firizu, unde au fost dezvelite ruinele unei ctitorii boierești de pe valea Coșuștei, numită mănăstirea Coșuștea-Crivelnic. Este vorba despre un complex de clădiri alcătuit dintr-o mică biserică pe plan triconc și două corpuri de clădiri cu rosturi rezidențiale, care a traversat două faze de construcție, foarte clar evidențiate din punct de vedere arheologic. 

Dată fiind preocuparea demersului de față, un interes deosebit ne-au suscitat cele două clădiri de zid cu funcționalități laice, poziționate la sud, respectiv la vest de biserica mănăstirii, clădiri pe care autorul descoperirii le-a denumit „chilii mici” și „chilii mari”. Cea sudică, era o construcție cu dimensiuni destul de reduse (cca. 20-25 m2), având spațiul interior divizat în două camere, fiecare cu acces direct din exterior. Un gol de ușă practicat în zidul despărțitor permitea comunicarea între ele. În faza a doua, ambele camere au suferit transformări, fiecare dintre ele primind câte un zid interior care le-a divizat spațiul, astfel încât noua configurație prezenta două încăperi mari și două încăperi mai mici. Tot cu acest prilej, în cazul uneia dintre camere s-a renunțat la accesul direct dinspre exterior, golul corespunzător ușii fiind zidit. Analizând aceste detalii constructive, se poate lesne observa că funcția atribuită de autorul descoperirii este foarte plauzibilă, dimensiunile reduse ale spațiilor sugerând într-adevăr existența unor chilii. 

Un semn de întrebare se ridică însă în legătură cu rosturile clădirii vestice. Aceasta întrucât pentru secolul al XV-lea, când, așa cum vom vedea, are loc ridicare clădirilor, construirea din zidărie a tuturor chiliilor unei mănăstiri este destul de puțin probabilă. Trebuie spus aici că de cele mai multe ori nici mănăstirile domnești nu erau înzestrate cu astfel de clădiri, materialul de construcție cel mai des folosit fiind lemnul. În schimb, așa cum am mai avut prilejul să arătăm, ctitorii mănăstirilor își ridicau foarte frecvent locuințe proprii în cadrul acestor complexe, locuințe care, de obicei, erau cele mai impozante construcții laice din incintele mănăstirilor respective. Iată de ce credem că existența corpului vestic, de mari dimensiuni, se leagă mai curând de prezența unei case boierești, decât de aceea a unui corp de chilii, în timp ce corpul sudic poate fi bănuit că reprezenta locuința egumenului mănăstirii. În sprijinul acestei afirmații poate fi adus și un argument arheologic. Este vorba despre descoperirea între resturile așa-ziselor „chilii mari” a unei matrițe pentru bătut monede, descoperire care vine să sugereze ideea că specificul clădirii se lega de unele activități laice mai puțin compatibile cu viața monahală. 

Prezumtiva locuință a ctitorilor era alcătuită dintr-un prim nivel săpat în panta pârâului din apropiere și un etaj suprapus, construit la nivelul curții mănăstirii, astfel încât accesul în camerele sale se făcea direct din curtea complexului. În prima fază de funcționare, nivelul inferior a avut o singură navă, fiind acoperit cu un tavan de grinzi, sprijinit pe pereții perimetrali și pe un șir axial de stâlpi din lemn. La rândul lor, stâlpii erau fixați deasupra unor pietre de râșniță circulare, îngropate în podea, sistemul de susținere fiind, așadar, foarte asemănător cu cel al locuinței-turn de la Polata. Ca urmare a eroziunii produse de apa Coșuștei, extremitatea vestică s-a prăbușit la un moment dat, motiv pentru care, în cursul celei de-a doua faze constructive, clădirea a fost refăcută pe același amplasament, dar la o scară mai redusă. Cu acest prilej, spațiul interior a fost divizat în patru camere dispuse în filă, comunicarea între acestea fiind asigurată prin goluri de ușă, late până la 2,50 m. Este evident, așadar, că nivelul inferior al construcției a fost folosit drept spațiu de depozitare, aceste deschideri largi având foarte probabil menirea să permită accesul căruțelor care transportau diverse bunuri. 

O precizare importantă care trebuie făcută vizează tehnica de construcție a acestei clădiri. Este vorba despre sistemul bizantin al emplectonului, care, în prima fază de construcție, a fost combinat cu cel al tiranților din lemn înecați în masa de zidărie, scopul evident fiind acela de a-i oferi clădirii o mai mare stabilitate. 

Prima fază de funcționare a complexului a fost plasată la sfârșitul secolului al XV-lea, detaliile planimetrice ale bisericii determinându-l pe autorul descoperirii să afirme că aceasta este contemporană, dacă nu chiar anterioară, primei biserici de la Vodița. Potrivit aceluiași cercetător, a doua etapă ar data de la sfârșitul secolului al XV-lea, argumentul adus în discuție fiind descoperirea în stare fragmentară a unei pisanii care face precizarea că actul de ctitorie a avut loc în timpul domniei unui Basarab voievod, din inițiativa unui oarecare jupân Hamza. Din păcate, data pisaniei nu s-a păstrat integral, unul dintre fragmente conservând doar literele pg corespunzătoare zecilor și unităților. Coroborând informațiile prezentate în text, s-a ajuns însă la concluzia că pisania poate fi întregită prin adăugarea literelor 7c, obținându-se astfel anul 6983 (1475), când în Țara Românească domnea voievodul Basarab Laiotă. 

Datarea mănăstirii a fost însă contestată odată cu aducerea în discuție a unui alt izvor important. De această dată avem de-a face cu o însemnare descoperită pe un Tetraevanghel, aflat la mănăstirea Remetea din Serbia, însemnare care vorbește despre faptul că, în anul 1581, logofătul Pârvu, fiul jupânului Crăciun din Crovna, dăruia mănăstirii Crivelnic de pe apa Coșuștei nu mai puțin de cinci cărți liturgice. Informația a fost folosită drept bază argumentativă pentru a modifica data pisaniei din 6983 în anul 7083 (anul 1575), autorul observației fiind de părere că la circa șase ani de la ridicarea sa, biserica nu dispunea încă de cărțile de cult necesare. În susținerea acestui punct de vedere, a fost adusă drept argument și cronologia materialelor descoperite, cea care, indubitabil, indică prezența unui monument constructiv corespunzător secolului al XVI-lea. 

Datarea primului monument constructiv în anul 1575 se lovește, însă, de un impediment major: în acest an, în Țara Românească, domnea Alexandru II Mircea, care se intitula întotdeauna „fiul marelui și preabunului Mircea voievod, fiul lui Mihnea voievod”. De atlfel, ca descendent al Drăculeștilor, Alexandru nu se poate autointitula, în niciun caz, „Basarab”, întrucât acesta este numele tradițional al domnilor proveniți din neamul Dăneștilor, rivalii politici ai strămoșilor săi. Așadar, anul pisaniei rămâne cel propus inițial, 1475, însă el nu poate fi corelat cu cea de-a doua fază constructivă a mănăstirii, ci cu prima. Către această concluzie ne îndeamnă ceramica descoperită, dar mai ales monedele aparținând unor emisiuni de secol XVI, care nu pot să ateste decât ultimul moment constructiv din evoluția complexului, adică faza a doua. Așadar, mănăstirea a fost ridicată de către un jupân Hamza, foarte probabil în anul 1475. Cine este acest jupân Hamza, nu putem spune cu certitudine.  În documentele de la sfârșitul secolului al XV-lea – cele care s-au păstrat până astăzi – sunt menționate doar două personaje cu acest nume. Primul dintre ele este jupânul Hamza I din Obislav, căsătorit cu o soră a boierilor Craiovești, celălalt fiind chiar nepotul acestuia, Hamza II din Obislav, devenit mare dregător la începutul secolului al XV-lea. Pe amândoi îi găsim menționați într-un act din 31 ianuarie 1496, prin care voievodul Radu cel Mare le întărea satele Călugărenii și Cțmpul Mare aflate în județul Vlașca. Se pare, însă, că jupânul Hamza I din Obislav stăpânea sate și în alte zone ale țării, astfel încât nu trebuie scoasă din calcul ipoteza ca acesta din urmă să fie ctitorul mănăstirii Coșuștea. 

Două decenii mai târziu, mănăstirea înregistra prima sa atestare documentară: într-un act emis de cancelaria lui Vlad Călugărul, la 10 aprilie 1493, apare menționat „egumenul de la Coșuște”. După o anumită perioadă de timp, dintr-un motiv sau altul, mănăstirea a fost dezafectată. Refacerea complexului a avut loc probabil în a doua jumătate a secolului al XV-lea, așa cum o demonstrează materialul arheologic descoperit și, în mod special, matrița pentru bătut monede, a cărei gravură reproduce un dinar unguresc emis de Ferdinand I de Habsburg, în anul 1540. Dată fiind dania făcută bisericii în anul 1581, nu este exclus ca această inițiativă să îi revină boierului Pârvu din Crovna, logofăt al II-lea sau al III-lea, suficient de bogat pentru un astfel de demers constructiv, încât reușea să stârnească și interesul unui mare boier precum Calotă banul din Lipov, cu care se înfrățea în anul 1577 pentru câteva bunuri.” 

Fragment din “Reședințele boierești din Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVI”, de Cristian Nicolae Apetrei