Parfumar (fragment) – La pescuit

Nu mă mai dezlipeam de „fraţii” mei mai mari,
îi urmam coadă peste tot.
Plesneam de fericire când ne pregăteam de pescuit.
Încălţam nişte pantofi aruncaţi pe sub pat,
să nu ne tăiem în cioburi.
Nana Nelu aducea o vârşă din nuiele de răchită împletite.
Nana Crinu punea într-o sticlă rachiu şi mă zorea:
– „Hai, bă, mucea, eşti gata?!”
Ştiam pe dinafară radinele scobite sub mal
unde adăstau cleni frumoşi.

Nelu se rostogolea ca o stâncă în apele limpezi,
speria peştii să intre în radină.
Se-afunda apoi să pună vârşa şi pierea în scorburi.
La-nceput mi-era frică, mai că-mi venea să plâng.
Dar Nelu ţâşnea din pântecul radinii
cu un peşte cât druga de porumb în mâini, şi ni-l arunca pe mal.
Peştele suflat în argint se zbătea în iarbă.
Îl pipăiam, îl pupam pe gură, să ne poarte noroc,
şi-l aruncam apoi în plasa de rafie.
Nelu dispărea din nou în apele de cleştar
dar ştiam deja că-i un călător
care se poate oricând întoarce din acel tărâm necunoscut.

El ţinea ochii deschişi în apă,
pipăia tandru peştii, care valsau printre mâinile lui,
apoi brusc îşi înfigea degetele în branhiile unuia mai ameţit.

Era mirosul tăștii militărești pline cu pești, puține lucruri le aduceau mai mare bucurie decât pescuitul, se strângeau pe la porți și plănuiau totul ca oamenii mari, Neluțu al lu’ finu’ Ion, Dănuț și Adi ai lu’ Manțog, Cosmin al lu’ Floricău, Elvis al lu’ Nițu, Florin al lu’ Ciuclea, Ionuț al lu’ Fanu, luau barosul, un ciocan foarte mare și foarte greu, luau vârșa, alcătuită dintr-un coș lunguieț din plasă sau din nuiele de răchită împletite, cu gura îngustă și întoarsă înăuntru în formă de pâlnie, luau tașca unde țineau peștii prinși sau chiar vreo plasă mai mare, încălțau cizme de cauciuc sau pantofii mai vechi ca să nu se taie în cioburi, și o porneau pe meandrele Coșuștei, de la Grasca, spre Cotu’ Luncii și chiar până la Prunii lui Stoica, la Bolovan, locul lor de scăldat preferat, loveau pietrele și bolovanii de pe râu cu barosul privind cum peștii ieșeau cu burta în sus, unu, doi, trei, patru, chiar și zece câteodată, îi adunau în tașcă cu bucurie, cleni mici, obleți, plevușcă, mrene, moleți, fâse, ravenici, mai opreau pe la vreun gâldău, o adâncătură în râu, la scăldat, se scufundau să prindă cleni prin radinele scobite sub mal, uneori și raci, odată ajunși la Cotu’ Luncii, urcau pe mal, pentru că apele erau adânci, mergeau pe vârfuri, ca la balet, se ascundeau după trunchiurile groase ale copacilor ca să vadă viclenii cleni mari de-un cot cum unduiau prin apele cristaline, pentru că cleanul era tare sperios, dacă te auzea, vedea sau îți simțea prezența, o tulea în radini, mergeau cu grijă pe lângă coastă pentru că gărgăunii își făcuseră cuibul acolo lângă ravenic într-un copac lovit de fulger, găurit ca un șvaițer, ajungeau la casa lui moș Didu și priveau fascinați moara de vânt cu cele patru aripi uriașe, construită cu mâna lui după ce se pensionase și se întorsese din buricul Bucureștiului în satul natal pierdut de lume ca să-și trăiască bătrânețile, treceau pe sub casele lui Cioabă, Maria și Avram, pe lângă stână, acolo unde era o baltă mlăștinoasă plină de afurisitele fâse, lunecoase foc, cu doi țepi mici situați dedesubtul ochilor și cu mustățile lor care pișcau, scoteau un șuierat caracteristic odată scoase din apă, se apărau cu mișcări vii ale corpului și lunecau printre degete în cele din urmă, nicio pagubă, pentru că nu erau prea gustoase. 

Când mergeau la pescuit, aveau întotdeauna cu ei un codru de pâine, o bucată de brânză, împachetată în ziare, ale căror litere se imprimau pe suprafața acesteia, câteva cepe, un pumn de sare, opreau pe la vreuna din grădinile de pe malul râului și luau roșii și castraveți iar pentru desert corcodușe și prune de prin lunci ori de la Prunii lui Stoica sau opreau la mărul popesc de lângă casa lui Braitor. Mâncau pe marginea râului, pe lespezi, întinși la soare ca șopârlele, pietrele fierbinți încălzindu-le terapeutic trupurile murate de atâta stat în apă. Câteodată, luau și volocul cu ei, o plasă lungă de pescuit cât un cearceaf, prevăzută la cele două capete cu câte un băț gros, o întindeau de la un capăt la celălalt al Coșuștei și o trăgeau prin apă și mai ales pe fundul apei, iar un al treilea băiețandru bătea apa ceva mai în față ca să gonească peștii înspre plasă, cei mici treceau prin ochiurile mari dar cei măricei rămâneau, ridicau iute volocul și îl scuturau ușor, se apropiau unul de celălalt ca atunci când împăturești o pătură în doi, peștii săltau iar razele soarelui se reflectau în solzii lor sidefii, iar gonașul îi aduna și îi arunca în tașcă. Mai rătăcea și câte un rac negru-verzui prin plasă dar îl aruncau înapoi în apă, privindu-l cum o ștergea ghiulea de-a-ndoaselea spre primul refugiu găsit. Ajungeau la Bolovan, cel mai adânc și mai lat bazin natural din toată valea Coșuștei, străjuit de o stâncă uriașă, fericiți dar istoviți de parcă ar fi tras la galere. Treceau pe lângă Piatra lu’ Stan, o stâncă uriașă proptită acolo în marginea potecii, despre care se spunea că s-ar fi desprins din munte și s-ar fi prăvălit peste doi frați, și se îndreptau spre vârful Bolovanului, de unde priveau semeț valea ca niște cuceritori. Coborau apoi pe o cărăruie și se aruncau ca niște naufragiați pe fâșia de nisip care străjuia gâldăul. Așa arăta raiul pentru ei, un colț uitat de lume într-un sat uitat de lume într-o vale uitată de lume, unde curentul electric venise târziu adus de bunică-su ca un miracol al științei, televizoarele le numărai pe degetele de la o mână, iar ca să vezi un meci de fotbal trebuia să învârți la prăjina în vârful căreia se găsea antena din sfert în sfert de oră, aici la Bolovan era marea lor, era stațiunea lor all inclusive, era locul de pelerinaj în cele trei luni de zile ale vacanței de vară, când veneau de la oraș bolnăvicioși și albi ca varul și se întorceau înzdrăveniți, bronzați, aproape negricioși, și puternici ca niște tauri tineri. 

Dacă pescuitul cu ciocanul era ca un festin gălăgios și colectiv, pescuitul cu undița era solitar, meditativ, aproape religios. Mergeau în pădure să caute lăstari de alun, drepți, lungi de trei-patru metri, ușori și mlădioși, perfecți pentru undițe, îi tăiau cu toporișca, îi cojeau și îi puneau la uscat, apoi căleau vârful prin flacără ca să devină mai rezistent și își pregăteau rola de nailon, plumbul, bătut cu ciocanul în foiță subțire și înfășurat pe fir, cârligele făcute din bolduri îndoite, legate cu câteva noduri obișnuite, mai târziu învățaseră și nodurile pescărești și făcuseră rost de cârlige cu ochete sau paletă, nodul „Clinch” dar mai ales „Palomar” pentru a lega cârlige cu ochet, pentru că era ușor de făcut, dublau firul de-un deget și îl treceau prin inelul cârligului, făceau o buclă din firul dublat, cu nod triplu, pentru o strângere mai bună, ținând nodul de mână între degete treceau cârligul prin interiorul buclei și umezeau firul cu scuipat înainte de a strânge nodul pentru ca buclele să se așeze mai frumos, apoi trăgeau de cârlig și de linie pentru a strânge nodul și tăiau excesul de fir, ori nodul „Blood Knot” denumit și nod prelungitor pentru a lega fire între ele, nodul „Eyeless” pentru legarea cârligelor cu paletă și nodul simplu pentru realizarea unei bucle, mai era pluta, făcută din partea mai subțire a unui cocean uscat sau dintr-o pană de curcan sau de gâscă, le găseau prin curte dar uneori invitau curcanul la duel ca să-i jumulească o pană din evantaiul impunător, legată de firul principal cu bandă izolieră, și momeala, cocoloașe de pâine sau de mămăligă, bune la ravenicii pămpălăi dar nu și la clenii golănei, care ciuguleau puțin câte puțin până când nu mai rămânea decât acul gol, scormoneau după râme în bălegarul vacilor sau sub bolovanii de pe marginea râului, privind fascinați galeriile ca o hartă de metrou, furnicile și ouăle lor ca niște boabe de orez, miriapodele și diplopodele cu multe perechi de picioare mișcându-se ca niște tancuri chitinizate, urcau în podurile caselor și loveau temători cu un arac fagurii cenușii din lemn mestecat și având o structură asemănătoare cu a hârtiei ai coloniei de viespi, lipiți de țiglele cărămizii, care cădeau printre cepe și drugile de porumb, și îi luau fie întregi, fie scoteau larvele din culcușurile lor hexagonale și le puneau într-o cutie goală de chibrituri, alergau prin crânguri după scăluși, unii verzi, alții de culoare brună sau cenușie, care scoteau cât era ziua de lungă, dar mai ales dimineața și la apus de soare, un țârâit asemănător cu fâșâitul coasei, de unde și numele de cosași, în încercarea lor simfonică de a cuceri femelele, îi prindeau de picioarele posterioare foarte lungi și îi aruncau în cutiile mari de chibrituri, mai dădeau peste perechi de libelule ce populau pământul cu milioane de ani înaintea dinozaurilor, colorate ca niște vitralii, prinse în jocul iubirii zburau acuplate ca niște elicoptere de vânătoare în derivă, cu aripile lor transparente ca niște milieuri miniaturale de chitină, acrobați neîntrecuți în aer dar pradă sigură odată căzuți în apă, ce spectacol când o vedeau pe cea mai frumoasă dintre toate, demoazela, regina balului, gătită ca o zână în rochiile înaripate albastru sau verde metalizat, care valsa ca un fluture, ar fi fost prea vulgar pentru ea să zboare săgeată ca suratele, adunau din grădinile de legume gândaci vărgați de Colorado, arareori prindeau din zbor câte un cărăbuș de mai, se îndreptau spre radinele de la Cotu’ Luncii, se pitulau după vreun copac și începeau să nădească, aruncând în apă cocoloașe de pâine pentru a câștiga încrederea peștilor, îi priveau formând tornade în jurul hranei, apoi înfigeau o bucățică de râmă în ac și aruncau, privind acul cu momeală cum se duce spre fundul apei, ținut de pluta din pană de pasăre, pe care o priveau atenți cum începea să se afunde ușor în apă, ca o corabie care se scufundă, semn că peștele trage, o învălmășeală în jurul momelii ca la alimentări când se băgau portocale, apoi, spre bucuria lor, pluta intra cu totul iar ei trăgeau undița și hop!, un ravenic prăpădit sau vreo mreană tânără și rătăcită, ce nu știau ei e că cleanul e mare gurmand, mănâncă sezonier, primăvara, viermi, cărăbuși și alte insecte ce cad în apă, vara adaugă și raci în meniu, sau chiar șoareci imprudenți, toamna broaște și pești care încep să cârduiască și se pregătesc de iernat, așa că momelile lor erau apă de ploaie, nu poți invita regele bălții la masă și să îi dai mămăligă, dar se bucurau de frumoasele clipe petrecute pe malul apei, de clipocitul clenilor vicleni, de cântecul greierilor, de concertul răcăneilor.

Înjurau cu foc când acul undiței se prindea în rogojinile verzi de mătasea broaștei, trăgeau cu putere și de multe ori rupeau firul, astfel că trebuia să intre în apă și să-l elibereze din masele filamentoase ale algelor verzi, nu că le-ar fi fost frică dar le era silă de cordoanele gelatinoase și transparente de ouă de broaște, chiar de amfibienii cu gura largă și ochii bulbucați, de broasca râioasă brună, care se mișca lent, ca o jucărie cu bateriile pe terminate, târându-se sau executând salturi scurte, ori de broasca râioasă verde, cu tegumentul prevăzut de ridicături în formă de negi asemănătoare cu pielea bolnavilor de râie, pe care le rostogoleau pe spate cu bățul scoțând la iveală abdomenul alb-murdar, pătat cu pete închise, nu le atingeau niciodată cu mâinile de frică să nu ia râie, priveau cu uimire cum masculul emitea un tril răsunător, melodios și neîntrerupt asemănător țârâitului greierilor iar sacul vocal mare de sub gușă se umfla încât depășea capul ca volum, credeau că o să plesnească ca un balon, râdeau cu lacrimi ascultând orăcăitul buhailor de baltă cu burtă roșie sau galbenă, cu tobele lor de ambele laturi ale capului, cântând sonate în corul lacustru, de broasca mare de lac, folosită ca material didactic în școli sau chiar în gastronomie, auziseră  ei de gustoșii „pui de baltă” dar nici prin gând nu le-ar fi trecut să mănânce broaște, de brotăceii și nesfârșitul concert nocturn, care-i țineau de urât când se întorcea de la șuetele din sat și trebuia să doarmă singur în casa din vale, de mormoloci, puii batracienilor, care, spre deosebire de animalul adult, au branhii în loc de plămâni și o coadă lungă care le servește la înot, îi priveau șerpuind prin izvoarele cu apă bună de băut din marginea pădurilor. 

Alteori, se trezeau cu noaptea-n cap să meargă la pescuit la Balta lui Vintilă, aflată deasupra satului Dâlbocița, urcau poteca pe la Grasca, acolo unde erau niște galerii vechi de mină, mergeau cam o oră prin pădure și nu le venea să creadă ochilor când dădeau peste acel loc ascuns și misterios, ca o oază în deșert, lacul fără fund îi ziceau sătenii, un ochi de apă dulce în vârful pădurii învelit într-un cuib de papură, cu florile ca un crenvurst pe băț, unde se găseau lacomii bibani, care, deși nu creșteau la fel de mari ca frații lor șalăii sau suratele știuci dințate, erau un festin culinar și aventurier, fiindcă nu se dădeau scoși din apă în ruptul capului… undiței. 

Pescuitul nu era întotdeauna sportiv, sătenii prinseseră prostul obicei să otrăvească peștele, o adevărată crimă pentru fauna acvatică, mureau și pești mari, și mici, și puiet, și broaște, murea tot ce mișca în apă, știa că cineva băgase otravă după peștii care pluteau cu burțile în sus pe Coșuște, sau chiar folosind curentul electric, în timp ce femeile ce spălau rufele tremurau câteva meandre mai încolo. 

Parfumar (fragment)

Îl fascinau ferigile, mari cât un cal, ca o oază tropicală din poienița din Cracu’ Nevățului, printre care se jucau cu puștile lor pe care și le meșteșugiseră din blăni pe care le tăiaseră  cu ferăstrăul după tipar, le lustruiseră cu hârtie abrazivă de șmirghel, le dăduseră două găuri și le legaseră cu sfoară de cânepă ori iută, ori cu arcurile încovoiate din lăstari de alun căliți prin foc, după ce luaseră cu asalt magazia de unelte și scule a lui Niță aflată acolo sub polata de lângă bucătăria de vară, lângă care se afla o menghină de oțel reglabilă pe un butuc de lemn, iar în dulapul metalic încuiat tot timpul cu lacăt se găseau de-a valma ciocane de lăcătușărie și de tâmplărie, cu capătul bifurcat pentru scoaterea cuielor, topoare și toporiști, un baros, un ciocan mare și greu întrebuințat la sfărâmatul pietrelor pe care-l trăgeau după ei la pescuit, și care se mânuiește cu ambele mâini, ferăstraie manuale pentru lemn cu dinți ca de piranha și bomfaiere pentru tăiat metale, cu o pânză foarte subțire cu dinți pe ambele părți, joagărul sau firizul, un ferăstrău mare cât un om pentru bușteni, cu două mânere și pânza cu dinți mari, mai lată la mijloc decât la capete, cu care cei mari tăiau lemnele aduse din pădure iar el le încărca în roabă și le stivuia sub polată, un târnăcop, un boloboc de aluminiu, cu trei fiole sudate cu bule de aer, una pentru stabilirea poziției orizontale a suprafețelor, una pentru determinarea verticalei – firul de plumb – și una pentru aflarea unghiului de 45 de grade, cu care se juca tot timpul, privind cum bula de aer își schimba poziția în fiola cu lichid de culoare verzui-aurie ca un gândac de trandafir, un chiser, o seceră, un metru pliabil galben salamandră, câteva creioane de tâmplărie, dălți, șurubelnițe, gresia pentru coasă lenevind în tocul ei metalic, tot soiul de clești, coadă de rândunică, reglabil de tip papagal, cu vârfuri semirotunde și tăiș, de tăiș lateral sau de scos cuie, o ruletă, a cărei platbandă de oțel scotea un sunet de banjo când se îndoia, cutii cu rulmenți radiali cu bile, cutii cu cuie mai mici sau mai mari, cutii cu electrozi, care păreau niște artificii uriașe, masca de sudură a lui Crinu, cu geamul fumuriu pentru protecția ochilor împotriva radiațiilor rezultate în timpul sudurii, odată nu-și dezlipise ochii de la artificiile sudatului și îl usturaseră la lacrimi întreaga noapte, o pană de metal, de forma unei prisme, întrebuințată la despicarea butucilor nărăvași cu noduri, ca și cum lemnul dezrădăcinat s-ar fi împotrivit sorții, ferigi care îl fascinau nu doar pentru parfumul lor misterios, pe care nu-l mai întâlnise niciunde, ci mai ales pentru faptul că printre ele creșteau căpșunile sălbatice, cele mai parfumate și mai aromate dintre toate fructele de pădure. Episoadele de vitejie la mare depărtare de sat din Cracu’ Nevățului ale temuților vânători cu puști de lemn și gloanțe imaginare aveau să se încheie după ce fugiseră de mama focului după ce văzuseră scroafa cu pui de mistreți gonind sălbatic pe coaste. Dar mirosul ferigilor rămăsese cu el toată viața. 

Parfumar (fragment)

Bunică-su dormea întotdeauna cu becul aprins la casa din vale. Era o beznă totală în întreg satul, și doar acest bec lumina ca un far pentru corăbii, îl vedeai de la Cotul Luncii așa cum vezi Luceafărul pe cer, a doua planetă de la Soare, vizibilă cu ochiul liber înaintea zorilor dacă te uiți spre est – Luceafărul de dimineață – sau în amurg dacă te uiți spre vest – Luceafărul de seară – , fiind cel mai strălucitor corp de pe bolta cerească, Venus fiind cea mai apropiată planetă de Pământ. Reversul acestei superstiții era că dimineața prindeai o apocalipsă a insectelor, perdelele erau un insectar viu, treptele scării erau pline de tot felul de vietăți înaripate mai mici sau mai mari, unele încă vii după ce se rotiseră întreaga noapte în jurul acelei Luni incandescente, într-o atracție fatală, pentru că evoluaseră de-a lungul milioanelor de ani să călătorească după lumina Lunii și a stelelor, conform principiului orientării transversale, prin menținerea unei relații unghiulare constante cu o lumină cerească strălucitoare, dar invenția lui Edison le bulversase complet universul. Într-o zi, tata Boieru’, cum îi zicea Petrică Ciobanul, venise acasă cu niște plăci dreptunghiulare adezive antiinsecte lipicioase ca mierea și orbitor de albe ca zăpada iarna. Se uitase îndelung la aceste plăci, iar degetele i se năclăiau când le atingea. Bunică-su, într-un maiou alb și pijamale dungate ca hainele pușcăriașilor din filme, le montase chiar pe pervazul geamului, la mică distanță de balonul de sticlă umplut cu gaz inert în interiorul căruia se afla filamentul răsucit de wolfram ce devenea incandescent odată străbătut de curentul electric. Dimineața se treziseră ca întotdeauna, în cucurigatul cocoșului lui Angela, în cântatul păsărelelor, în concertul greierilor, uimiți amândoi de geometria imaculată a perdelelor. În schimb, plăcile acelea lipicioase erau un Iad al lepidopterelor, molii și fluturi cu corpuri bombate sau alungite și catifelate într-o parte, aripi membranoase acoperite cu solzi mărunți de culori diferite ici și colo, fluturi mari, greoi, mai mult nocturni, cu antene scurte și aripile ținute în repaus ca un acoperiș de casă, fluturi mici împestrițați ca niște bibilici, fluturi de talie medie, cu antene ca o măciucă, cu aripile anterioare înguste și rotunjite la vârf, de culori vii, metalice, fluturi mici cu aspect atipic, cu aripi înguste și divizate în mai mulți lobi cu aspect de pene, fluturi crepusculari, cu aripile ținute strâns pe lângă abdomen, fluturi albi cu peri lânoși, fluturi mici cu corp subțire, antenele vărgate și aripile colorate ca un evantai. Iar într-un colț, supraviețuitor al acestui iad adeziv, fluturele cap-de-mort, în toată splendoarea lui, cu toracele brun închis, păros, iar în partea dorsală un desen galben brun în formă de craniu, ca un steag de pirați. Hoțoman mare acest fluture, care nu se hrănea cu nectarul florilor, ci cu sucuri ce se scurgeau din rănile copacilor și în special cu miere, probabil că venise de la stupii lui Victor, după ce se ospătase toată noaptea din celulele de faguri unde era adăpostită prețioasa hrană, după ce reușise să păcălească albinele emițând vibrații ca regina lor și chiar imitând mirosul feromonilor albinelor ca un parfumier desăvârșit. Nu-i provoca nicio încântare această născocire a oamenilor mari, deși la început se bucurase la vederea acelui mozaic înaripat, pentru că nu putea nici măcar să le folosească pentru insectar, erau toate insectele o pastă cleioasă și diformă.