“Reședințele boierești din Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVI”

„Informații valoroase despre configurația locuințelor boierești din secolele XV-XVI pot fi considerate și rezultatele investigațiilor efectuate la Firizu, unde au fost dezvelite ruinele unei ctitorii boierești de pe valea Coșuștei, numită mănăstirea Coșuștea-Crivelnic. Este vorba despre un complex de clădiri alcătuit dintr-o mică biserică pe plan triconc și două corpuri de clădiri cu rosturi rezidențiale, care a traversat două faze de construcție, foarte clar evidențiate din punct de vedere arheologic. 

Dată fiind preocuparea demersului de față, un interes deosebit ne-au suscitat cele două clădiri de zid cu funcționalități laice, poziționate la sud, respectiv la vest de biserica mănăstirii, clădiri pe care autorul descoperirii le-a denumit „chilii mici” și „chilii mari”. Cea sudică, era o construcție cu dimensiuni destul de reduse (cca. 20-25 m2), având spațiul interior divizat în două camere, fiecare cu acces direct din exterior. Un gol de ușă practicat în zidul despărțitor permitea comunicarea între ele. În faza a doua, ambele camere au suferit transformări, fiecare dintre ele primind câte un zid interior care le-a divizat spațiul, astfel încât noua configurație prezenta două încăperi mari și două încăperi mai mici. Tot cu acest prilej, în cazul uneia dintre camere s-a renunțat la accesul direct dinspre exterior, golul corespunzător ușii fiind zidit. Analizând aceste detalii constructive, se poate lesne observa că funcția atribuită de autorul descoperirii este foarte plauzibilă, dimensiunile reduse ale spațiilor sugerând într-adevăr existența unor chilii. 

Un semn de întrebare se ridică însă în legătură cu rosturile clădirii vestice. Aceasta întrucât pentru secolul al XV-lea, când, așa cum vom vedea, are loc ridicare clădirilor, construirea din zidărie a tuturor chiliilor unei mănăstiri este destul de puțin probabilă. Trebuie spus aici că de cele mai multe ori nici mănăstirile domnești nu erau înzestrate cu astfel de clădiri, materialul de construcție cel mai des folosit fiind lemnul. În schimb, așa cum am mai avut prilejul să arătăm, ctitorii mănăstirilor își ridicau foarte frecvent locuințe proprii în cadrul acestor complexe, locuințe care, de obicei, erau cele mai impozante construcții laice din incintele mănăstirilor respective. Iată de ce credem că existența corpului vestic, de mari dimensiuni, se leagă mai curând de prezența unei case boierești, decât de aceea a unui corp de chilii, în timp ce corpul sudic poate fi bănuit că reprezenta locuința egumenului mănăstirii. În sprijinul acestei afirmații poate fi adus și un argument arheologic. Este vorba despre descoperirea între resturile așa-ziselor „chilii mari” a unei matrițe pentru bătut monede, descoperire care vine să sugereze ideea că specificul clădirii se lega de unele activități laice mai puțin compatibile cu viața monahală. 

Prezumtiva locuință a ctitorilor era alcătuită dintr-un prim nivel săpat în panta pârâului din apropiere și un etaj suprapus, construit la nivelul curții mănăstirii, astfel încât accesul în camerele sale se făcea direct din curtea complexului. În prima fază de funcționare, nivelul inferior a avut o singură navă, fiind acoperit cu un tavan de grinzi, sprijinit pe pereții perimetrali și pe un șir axial de stâlpi din lemn. La rândul lor, stâlpii erau fixați deasupra unor pietre de râșniță circulare, îngropate în podea, sistemul de susținere fiind, așadar, foarte asemănător cu cel al locuinței-turn de la Polata. Ca urmare a eroziunii produse de apa Coșuștei, extremitatea vestică s-a prăbușit la un moment dat, motiv pentru care, în cursul celei de-a doua faze constructive, clădirea a fost refăcută pe același amplasament, dar la o scară mai redusă. Cu acest prilej, spațiul interior a fost divizat în patru camere dispuse în filă, comunicarea între acestea fiind asigurată prin goluri de ușă, late până la 2,50 m. Este evident, așadar, că nivelul inferior al construcției a fost folosit drept spațiu de depozitare, aceste deschideri largi având foarte probabil menirea să permită accesul căruțelor care transportau diverse bunuri. 

O precizare importantă care trebuie făcută vizează tehnica de construcție a acestei clădiri. Este vorba despre sistemul bizantin al emplectonului, care, în prima fază de construcție, a fost combinat cu cel al tiranților din lemn înecați în masa de zidărie, scopul evident fiind acela de a-i oferi clădirii o mai mare stabilitate. 

Prima fază de funcționare a complexului a fost plasată la sfârșitul secolului al XV-lea, detaliile planimetrice ale bisericii determinându-l pe autorul descoperirii să afirme că aceasta este contemporană, dacă nu chiar anterioară, primei biserici de la Vodița. Potrivit aceluiași cercetător, a doua etapă ar data de la sfârșitul secolului al XV-lea, argumentul adus în discuție fiind descoperirea în stare fragmentară a unei pisanii care face precizarea că actul de ctitorie a avut loc în timpul domniei unui Basarab voievod, din inițiativa unui oarecare jupân Hamza. Din păcate, data pisaniei nu s-a păstrat integral, unul dintre fragmente conservând doar literele pg corespunzătoare zecilor și unităților. Coroborând informațiile prezentate în text, s-a ajuns însă la concluzia că pisania poate fi întregită prin adăugarea literelor 7c, obținându-se astfel anul 6983 (1475), când în Țara Românească domnea voievodul Basarab Laiotă. 

Datarea mănăstirii a fost însă contestată odată cu aducerea în discuție a unui alt izvor important. De această dată avem de-a face cu o însemnare descoperită pe un Tetraevanghel, aflat la mănăstirea Remetea din Serbia, însemnare care vorbește despre faptul că, în anul 1581, logofătul Pârvu, fiul jupânului Crăciun din Crovna, dăruia mănăstirii Crivelnic de pe apa Coșuștei nu mai puțin de cinci cărți liturgice. Informația a fost folosită drept bază argumentativă pentru a modifica data pisaniei din 6983 în anul 7083 (anul 1575), autorul observației fiind de părere că la circa șase ani de la ridicarea sa, biserica nu dispunea încă de cărțile de cult necesare. În susținerea acestui punct de vedere, a fost adusă drept argument și cronologia materialelor descoperite, cea care, indubitabil, indică prezența unui monument constructiv corespunzător secolului al XVI-lea. 

Datarea primului monument constructiv în anul 1575 se lovește, însă, de un impediment major: în acest an, în Țara Românească, domnea Alexandru II Mircea, care se intitula întotdeauna „fiul marelui și preabunului Mircea voievod, fiul lui Mihnea voievod”. De atlfel, ca descendent al Drăculeștilor, Alexandru nu se poate autointitula, în niciun caz, „Basarab”, întrucât acesta este numele tradițional al domnilor proveniți din neamul Dăneștilor, rivalii politici ai strămoșilor săi. Așadar, anul pisaniei rămâne cel propus inițial, 1475, însă el nu poate fi corelat cu cea de-a doua fază constructivă a mănăstirii, ci cu prima. Către această concluzie ne îndeamnă ceramica descoperită, dar mai ales monedele aparținând unor emisiuni de secol XVI, care nu pot să ateste decât ultimul moment constructiv din evoluția complexului, adică faza a doua. Așadar, mănăstirea a fost ridicată de către un jupân Hamza, foarte probabil în anul 1475. Cine este acest jupân Hamza, nu putem spune cu certitudine.  În documentele de la sfârșitul secolului al XV-lea – cele care s-au păstrat până astăzi – sunt menționate doar două personaje cu acest nume. Primul dintre ele este jupânul Hamza I din Obislav, căsătorit cu o soră a boierilor Craiovești, celălalt fiind chiar nepotul acestuia, Hamza II din Obislav, devenit mare dregător la începutul secolului al XV-lea. Pe amândoi îi găsim menționați într-un act din 31 ianuarie 1496, prin care voievodul Radu cel Mare le întărea satele Călugărenii și Cțmpul Mare aflate în județul Vlașca. Se pare, însă, că jupânul Hamza I din Obislav stăpânea sate și în alte zone ale țării, astfel încât nu trebuie scoasă din calcul ipoteza ca acesta din urmă să fie ctitorul mănăstirii Coșuștea. 

Două decenii mai târziu, mănăstirea înregistra prima sa atestare documentară: într-un act emis de cancelaria lui Vlad Călugărul, la 10 aprilie 1493, apare menționat „egumenul de la Coșuște”. După o anumită perioadă de timp, dintr-un motiv sau altul, mănăstirea a fost dezafectată. Refacerea complexului a avut loc probabil în a doua jumătate a secolului al XV-lea, așa cum o demonstrează materialul arheologic descoperit și, în mod special, matrița pentru bătut monede, a cărei gravură reproduce un dinar unguresc emis de Ferdinand I de Habsburg, în anul 1540. Dată fiind dania făcută bisericii în anul 1581, nu este exclus ca această inițiativă să îi revină boierului Pârvu din Crovna, logofăt al II-lea sau al III-lea, suficient de bogat pentru un astfel de demers constructiv, încât reușea să stârnească și interesul unui mare boier precum Calotă banul din Lipov, cu care se înfrățea în anul 1577 pentru câteva bunuri.” 

Fragment din “Reședințele boierești din Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVI”, de Cristian Nicolae Apetrei 

Parfumar (fragment)

Dar prea puțin din suvenirurile ce încapsulau în chihlimbarul lor olfactiv trupul afectiv al memoriei copilăriei sale răzbătea în această nouă galaxie îndepărtată și ordonată precum o compoziție muzicală: acorduri de piele, ambră, aldehide, balsamuri, bergamote, galbanum, heliotrop, lemn de guaiac, de trandafir și de santal, mosc, neroli, paciuli, tuberoză, vetiver și ylang-ylang.


Pentru cineva venit dintr-un oraș de provincie, Timișoara era o cu totul altă planetă. Luminile orașului erau calde și blânde, nu reci și chioare, totul părea altfel, oamenii, copacii, parcurile, băncile, străzile, magazinele, blocurile, chioșcurile de ziare, tramvaiele, librăriile, restaurantele, piețele. Fusese primul oraș european, și al doilea după New York în lume, care introdusese iluminatul electric stradal, taman în 1884. Nu trăise o poveste de dragoste cu citadela mult visată a oltenilor, privirile lor nu se întâlniseră, deși se gândea adesea ce turnură ar fi luat destinul său dacă ar fi mers aici la universitate. Sora mai mică a acestui oraș de legendă de unde pornise Revoluția în acel decembrie însângerat, Lugojul, îi picase însă cu tronc, va rătăci mulți ani ca Ulise pe malurile sale. S-a întâmplat să trăiască aici, la Timișoara, epifania Parfumului. Era o parfumerie așa cum doar în orașele mari puteai întâlni. Expuse în vitrine, parfumuri de toate formele și culorile, ape de toaletă, ape de parfum, mirabile ape de colonie, florale, lemnoase, orientale, citrice, primăvăratice, tomnatice, estivale, invernale, parfumuri puternice, carnale, esențe suave, angelice, molecule ce pluteau în acea zi siderală ca centura de asteroizi dintre orbitele planetelor Marte și Jupiter, supernove olfactive mai strălucitoare decât o întreagă galaxie. 

Zestrea lui de parfumar cuprindea între notele de vârf cămășile albe apretate ale mamei, care lucra la restaurantul „Vatra haiducilor” din pădurea Crihala, retras de văzul lumii, cu o grădină de vară uriașă și două săli mari de mese, era cel mai căutat restaurant din oraș, deși aveai de unde alege, mai erau cele din incinta Hotelului „Parc” și Hotelului „Traian”, „Mioriţa”, „Marinaru” ori „Dunărea”, mergea, aproape lunar, la oraş, s-o vadă, i se făcea dor de ea, făcea greva foamei când se amâna plecarea, acolo raiul era în beci: compot de ananas, smochine, curmale, migdale, portocale, fursecuri, alune în glazură albă dulce, ciocolăţi, el alerga prin saloane, se ascundea pe la etaj, se juca la tobele muzicanților, înfuleca chifle cu suc Brifcor, stătea pe capul lui Bobi, barmanul, ca să-i dea să guste licori din sticlele alea frumoase, mai puțin Campari, care era amar, trăgea cu ochiul când, în fiecare dimineață, toată lumea era scoasă la careu, iar directorul Manole inspecta la sânge unghiile tăiate-n carne, cămășile scrobite și călcate, pantofii lustruiți, părul aranjat și, ca-n poveștile cazone, încerca cu vată bărbieritul la bărbați. Acolo, prin veceuri, aruncau cu clor, și îl usturau ochii de-i venea să plângă, așa că le-o zicea pe șleau: mai bine ma duc să ma piş pe gard!

Erau caietele de dictando, buretele îmbibat cu apă și praf de cretă de la școală, călimara cu cerneală albastră chinezească „Hero”, cutia rotundă cu lipici pelicanol, cu lingurița de plastic adăpostită într-un spațiu separat, cu care nu reușea niciodată să lipească ceva oricât s-ar fi chinuit, pentru că se întărea rapid și se dezlipea apoi, așa că prefera albușul de ou, izul creioanelor proaspăt ascuțite – miros pe care avea să-l regăsească peste ani în vinurile franțuzești de Pauillac, și nu numai, mirosul rece al strungului de la școală și al sălii de atelier, cantinele din taberele școlare, cu gustul lor de pâine cu margarină cu dulceață și ceai negru, curcubeul de plastilină, care peste ani avea să-l poarte cu gândul la imageria fantastică din cântecul „Lucy in the sky with diamonds” interpretat de Beatles: „Picture yourself on a train in a station / With plasticine porters with looking glass ties / Suddenly someone is there at the turnstile / The girl with the kaleidoscope eyes”. 

Era celebra cremă nemțească „Nivea” în cutie metalică rotundă, spuma de baie Badedas cu extract de castane, nu comestibile, ci acelea ale castanului sălbatic sau porcesc, pe care bunicul lui îi plantase în curtea școlii de la Firizu, cu portul lor regal, maiestuos, și fructele sferice, cu coaja tare, cafenie, protejate de un înveliș verde, țepos ca un arici de mare, șamponul de urzică de la Farmec și pliculețele acelea ca niște perinițe cu șampon verde sau portocaliu Larex, săpunurile Fa și spray-urile Rexona și Impulse din șifoniere – viu colorate, cu femei frumoase, coafate, zâmbind în medalioanele din centrul tubului de aluminiu, perdelele proaspăt spălate, fluide și transparente, cu geometria lor infinită, ce atârnau la geam și încețoșau lumea de afară, mirosul dulce, de vanilină al fixativelor de păr, lavanda din loțiunea după ras a nașului său, care avea apartament cu patru camere, deodorantele „Denim”, „Brut” și „Axe” Africa, ultimul apărut în ’95, în primul lui an de liceu, cu care se parfumau în draci după orele de sport de la Liceul „Traian”. 

Era prima lui loțiune după ras de calitate, Daniel Hechter, cu sticla ambrată, ambalată într-o cutie în culorile asfințitului, cu linii colorate, verticale, ca un covor țesut la război, și un chenar în mijloc verde închis amintind de culoarea uniformei bunicului pădurar, cu scris alb italic Caractère – vocala e primind accent grav când este urmată de o silabă care conține un e mut, ca în poème, cum îi învăța profesoara de limba franceză – pe care plătise nu știu câte alocații. O loțiune mai degrabă potrivită unui om matur și nu unui adolescent, dar prea puțin știa el atunci despre farmecul parfumurilor, cum prea puține știa despre viață în general. Tot acolo în magazinul de cosmetice de pe strada Smârdan văzuse pentru întâia oară apa de colonie Aqua di Parma în cutia cilindrică galbenă. 

Era magazinul de mercerie din Turnu Severin, cu diferite țesături, în game variate de culori, imprimeuri și decoruri, de la metraje de dantelă, mătase, voal, tafta și brocart până la căptușeală, vatelină, tapițerie și tul, precum și accesorii, mai ales ace, ață, copci, panglici, dantele și nasturi. Erau boabele verzi de cafea uscate și prăjite acasă, în cuptorul de la aragaz, de către vecina de garsonieră de mirosea întreg cartierul. Era crema de zahăr ars a mamei. Era mirosul portocalelor și al bananelor verzi, cocoțate pe șifoniere, ce se coceau pe ziare, pe care le mânca o dată pe an. Era izul terifiant de motorină de pe degetele înmuiate ale doamnei Ghița când îi trata de amigdalite. 

Mirosul și gustul joacă hora simțurilor, astfel că mai erau napolitanele spirale cu fel de fel de arome, sucul „Tropicana”, pe care-l sorbea cu paiul direct din pungă,  gumele de mestecat în formă de bile în șirag și cele în formă de țigară din „Piața Sârbilor”, gustul metalic de după un pahar de suc la dozator TEC cu aromă de struguri sau cola, ciocolata cu lapte „Kiss” umplută cu spumă de căpșuni sau banane, guma turcească „Turbo”, care venea cu abțibilduri cu mașini de colecționat, se strângeau la scara blocului să schimbe dublurile sau să mai cumpere vreo două-trei gume să vadă ce surprize le mai pică și le aprind imaginația: futuristele Isdera Spyder și Imperator, cu oglinda retrovizoare pe acoperiș ca un periscop, faimosul Lamborghini Countach, una dintre mașinile-emblemă ale anilor ’80, cu celebrele uși „lambo”, ideea ingenioasă de deschidere verticală a ușilor-foarfece, precum și frățiorul la fel de celebru Diablo, roșul exploziv al mașinilor Ferarri GTS Turbo, perfecțiunea întruchipată Testarossa, cea mai frumoasă mașină a Salonului Auto de la Paris din 1984, cu iconicele striații ale radiatoarelor gemene montate lateral, mașină pentru care Pininfarina primise anul următor premiul pentru design la Los Angeles, precum și spartanul F40, Lotus Esprit Turbo, popularizată mai ales de filmele cu James Bond „Spionul care mă iubea” – când rămăseseră muți când mașina plonjase în apă și, la o simplă apăsare a butonului, se transformase în submarin – și „Doar pentru ochii tăi”, agentul 007 fiind interpretat de Roger Moore, Tyrell P34, singura mașină cu șase roți care câștigase o cursă de Formula 1, în 1976, prototipul Kodiak F1, Albar Sonic, Chevrolet Corvette,  Rolls Royce Silver, McLaren F1, Aston Martin Lagonda, Dodge Viper, Bertone Spyder, Shelby Cobra 427 Roadster, cu șasiul tubular și monstruosul motor Ford de șapte litri dispus în V cu opt cilindri, Porche, cu mușchetarii 959, 911 Turbo cabriolet și Boxter, De Tomaso Mangusta, cu designul agresiv marca legendarului Giorgetto Giugiaro, cu care fondatorul îl tachina pe Carroll Shelby, contractat pentru programul Cobra al gigantului auto american Ford, spunându-i că mangusta e singurul animal care poate omorî o cobră, precum și Pantera, un mariaj fericit Ford-De Tomaso, fabulosul prototip C 112, omagiu celui mai celebru automobil german din toate timpurile, Mercedes-Benz 300 SL, o legendă pe roți lansată în 1954, cu portierele care se deschideau în sus ca aripile de pescăruș, Jaguar E-type, cea mai frumoasă mașină construită vreodată în opinia lui Enzo Ferrari  și, nu în ultimul rând, mașina la care visau toți copiii din cartier, Vector W2 Twin Turbo, născut sub soarele dogoritor ala Californiei în 1990, cu un design inspirat de Alfa Romeo Carabo, care reușise să zguduie din temelii lumea automobilistică prin tehnologiile aerospațiale futuriste, cu șasiu din fibră de carbon și Kevlar, motor de șase litri dispus transversal în V8 din care goneau herghelii de 625 de cai putere, cu bord asemănător cu al avioanelor de vânătoare.  

Erau jeleurile gumate chinezești „Cough”, din mentol și eucalipt, tăvălite prin zahăr, ambalate într-o cutie metalică rotundă și verde, eficiente în respirație și desfundarea nasului, ciocolata cu cremă de coniac și vișinele trase prin ciocolată, praful de oranjadă dulce și acrișoară, turnat direct pe limbă și consumat ca atare,  sifonăriile din fiecare cartier,  cu mașinăriile lor fascinante, cu curele, pistoane și cadrane, desprinse parcă dintr-un film SF apocaliptic, unde încărca sifoanele pentru șprițurile familiei și sucurile din siropuri, bomboanele de fructe „Silvana”, drajeurile de ciocolată cu lapte „Bonibon”, M&M’s acelor timpuri, împachetate într-un tub mic de carton alb cu buline colorate și capac galben, biscuiții cu bezea și aromă de cocos „Eti Puf”, jeleurile „Jelibon”, în diferite forme precum ursuleți și sticle de cola,  acadelele „Topitop”, caramelele „Maoam” cu arome de căpșuni, cireșe, cola, portocale și lămâie, Kinder Surprise, unul dintre cele mai râvnite dulciuri, datorită jucăriei din interior și cojițelor de ciocolată foarte gustoasă, crema tartinabilă cu cacao, alune de pădure și lapte „Finetti” în cutiile mici de forma inimii, regina ciocolăților, cea sârbească „Cipiripi”, cu veverița hazlie pe ambalaj, napolitanele „Dănuț” cu glazură de ciocolată și cremă de alune, creveții – un fel de-a spune, de fapt niște discuri uscate făcute dintr-o pastă din făină de tapioca și creveți uscați, prăjiți în ulei încins până ce se umflau, care se importau pe acele vremuri din Vietnam și China – pe care mama lui îi gătea clienților la restaurantul „Doi colonei” din Crihala, sub privirile sale uimite de subita transformare a insipidelor rondele,  crenvurștii opăriți, mirosul de slană râncedă al arahidelor pe care le cumpăra la kilogram de la patiserie, fructul kiwi, cu miezul verde, cărnos, acrișor și cu coaja pufoasă, verde-maronie, venit parcă de pe altă planetă în cadourile trimise de unchiul său Florian aflat la muncă în Grecia.  

Notele de mijloc erau dominate de aroma pâinii de vatră, a colacilor și a cozonacilor calzi umpluți cu mac, cu miez de nucă și cu rahat din sărbătorile de peste an, de lipiile mamei Nuța sau mamaiei Vergica, care îl răsfățau una mai mult decât cealaltă, pe care le mânca cu brânză și cu roșii din grădină, roșii mari cât o inimă de bou, chiar așa le și zicea, diforme și strâmbe, din care mușca cu poftă, dulci și gustoase, cu zeama scurgându-i-se pe bărbie și pe degete, de gogoșile Mihaelei a lui Crinu și parfumul suav al aluatului lăsat la dospit în postava de lemn, pe care îl întindea precum o foaie cu făcălețul, apoi lua paharul și tăia cercuri de dimensiuni egale, le prăjea în ulei mult și le scotea din cratița încinsă cu andreaua, perfect rotunde și umflate, și le pudra cu zahăr ori le umplea cu dulcețuri, de mirosul plăcut al tulpinii și frunzelor roșiilor și al vrejului castraveților din grădină, de drojdia de bere, de florile de soc din lunca Firizului și parfumul îmbătător al socatei, de ciorchinii florilor de salcâm pe care-i mânca precum strugurii, de cireșele mici, negre, dulce-amărui din curtea școlii, precum și corcodușele galbene, roșii și albastre ce le îndulceau zilele de vară când hălăduiau până ce leșinau de foame, de căpșunile sălbatice din poienile Patroanei, fragii de pe marginea drumurilor de pe Valea Coșuștei și zmeura din care nea Sever făcea un vin dulce, parfumat, zmeură adunată cu frica-n sân în desișurile pline de fructe de pădure de la Crivelnic unde urșii se hrăneau spre sfârșitul verilor toride, urmele lor fiind prezente peste tot, de fagurii de miere din stupii lui Victor, de frunzele și semințele mărarului, în buchete de culoare galbenă, cu formă de umbrelă, ce grădinilor le urzeau brocarte, de hamsiile sărate și uscate pe un colier de sârmă, de aroma lubeniței răcite în apa rece de la bunar în serile arzătoare de vară din tinda casei de la țară, pe care Niță le aducea când se întorcea seara de la Motru, ei le țineau calea ca niște pirați, somându-i să le dea repede bomboane, eugenii, ciocolăți, pufuleți, de mirosul verzei proaspăt tăiate, el mânca întotdeauna cotorul, de mirosul fânului uscat din podurile aflate deasupra grajdurilor vacilor, unde mergea să caute cuibarele găinilor, unele ouă erau calde fiind abia ouate, își amintea când Niță se încăpățânase să doarmă noaptea acolo, luase duna și se urcase în pod, el ținându-se scai, până când au dat amândoi bir cu fugiții din cauza țânțarilor și s-au întors la confortul odăii, de leurda ce creștea din abundență în lunile lui martie și aprilie, acolo, lângă grădini, sub nucul din țarină, cu flori albe ca zăpada, cu iz și gust de usturoi, numită popular „usturoiul ursului”, pentru că acesta o consuma în cantități mari odată trezit din beția hibernării iernatice, de aroma plăcută a frunzelor tinere de fag pe care le mestecau primăvara când copacul înmugurea iar ei se jucau precum iezii pe stâncile de la ogașul Nevățului, de mirosul nopților calde de vară, când alergau după luminițe zburătoare pe ulițele satului, licurici cu corpuri alungite și fragile pulsând fosforescent în podul palmei, se-agățaseră probabil de-un colț de stea în jocul iubirii, de parfumul de flori de portocal al lămâiței de la poartă, unde spuneau bancuri și se jucau pitulușul, unul dintre jocurile copilăriei în care copiii se ascundeau, în afară de unul, care trebuia să-i găsească pe ceilalți, cel desemnat numărând până la treizeci, după care striga grav ca un tenor „Cine nu e gata, îl iau cu lopata” și pleca în căutarea celor ascunși, de mirosul și zarva de la clacă, muncă colectivă benevolă, când femeile satului se ajutau unele pe altele la diferite munci gospodărești, cum era curățarea știuleților de porumb aduși cu carele acasă, iar ei, copiii, înotau în râurile de foi și mătasea porumbului din curte, și trăgeau cu urechea la glumele, unele deșuchiate, și povestirile bunicilor, de parfumul florilor de tei, pe care le aduna pentru ceaiuri, urcându-se în copacii din curtea școlii, își amintește și acum când experimentase din plin forța gravitațională, după ce, agățându-se de o creangă uscată, se dezechilibrase și căzuse în gol, noroc că nu se lovise la cap, și senzația aceea de sufocare de la căzătură, când nu mai poți respira și îți ies ochii din orbite, senzație care nu-i era străină, pentru că se mai întâlnise cu ea, atunci când se înhăitau cu toții, împărații muștelor, dracii dracilor, și se urcau în arinii mai tineri, folosind vârful lor drept liană, unele se mai și rupeau, de parfumul exotic, învăluitor, serafic de tămâie din biserici și al lumânărilor aprinse, în noaptea de Paști, când se primeneau pentru slujbă cu hainele cele mai bune, se adunau acolo în fața bisericii, odată au și cântat în corul bisericesc, își așteptau rândul în tăcere ca să primească anafura și se întorceau pe jos în sat, grijulii ca lumânarea de la Înviere să nu se stingă până acasă, de dumnezeiescul miros al sfeștocului de busuioc înmuiat în agheasmă cu care preotul din satul vecin, Dâlbocița, îi stropea din cap până-n picioare și le binecuvânta casele în ajunul marii sărbători a Botezului Domnului, de nuielele subțiri și elastice ale răchitei din care făceau împletituri sau cu care legau frunzarele ce serveau drept nutreț pentru animale peste iarnă, de mirosul prafului stins de ploaie, de pomana porcului sacrificat ritualic de Crăciun, când se trezeau dis-de-dimineață să vadă cum bărbații familiei taie porcul, îl pârlesc la foc potrivit, îl tranșează, și le dau lor bășica porcului, s-o umfle și să se joace prin curte până se sparge, iar femeile pregăteau pomana porcului, așezau pe masă raina cu pecie fragedă, răsturnau pe tocător mămăliga aburindă, o feliau cu ața și umpleau carafele cu vin din damigene pecetluite cu smoală, de caltaboșii făcuți din măruntaie de porc amestecate cu orez și de jumări, resturile rezultate din topirea slăninii, a osânzei și a seului, de parfumul „osânzatelor”, umplute cu gem sau cu rahat și încoronate de o nucă, ce arătau ca niște cărticele odată coapte, pudrate bine de tot cu zahăr pudră cât timp erau încă fierbinți, o prăjitură clasică de iarnă, din aluat cu osânză – grăsimea din abdomenul porcului ce învelește intestinele – , ce mai chin să cureți osânza, care avea pielițe ca un pergament, și fire, si firișoare, pusă pe o scândură, rasă cu cuțitul și, odată curățată, măcinată prin mașina de tocat stacojie ca un rac fiert „Flacăra”, pe discul cu găurelele cele mai mici, de cornulețele cu nucă și rahat sau magiun, foarte fragede și gustoase, de boabele de piper aromatizând țuica ce fierbea în ibricul emailat pe ochiul cel mic al sobei de teracotă cu plită de fontă până când dădea în clocot iar dragonul alcoolului se trezea din amorțeală și începea să arunce flăcări albastre, de mirosul satului iarna, când toate soiurile de lemn trosneau în sobele caselor, coșurile înălțând zmeie de fum deasupra satului, parfumând aerul cu miresme de lemn ars de stejar, de gorun, de fag, de carpen, de frasin, de mesteacăn, de arin și de salcâm, de merele coapte după soba de teracotă, de felinarele din coajă de cireș păstrate cu grijă la uscat după sobe, cu care umblau cu colindul în seara de ajun, și încrustau în zăpadă nemaivăzute nestemate rotind făcliile când se întreceau, din casă în casă, care să ajungă primul să ia prescura, strigând pe la porți în cor ,,dă-mi colacul și cârnatul, că de nu, mă duc la altul”, sătenii îi întâmpinau la poartă cu colaci din cotăriță, unii mari și pufoși, alții mici și tari ca piatra, după puteri – mai strecurau în traista lor și câte o bomboană de pom, dulciuri, mere, nuci – , și, pentru cei mari, din găleți mari de tablă, cu țuică fiartă, mai sorbeau și ei o țâră, de mireasma bradului împodobit ales de Nelu Mănescu din pădurile înfricoșătoare de la Crivelnic, unde domneau lupi fioroși, mari cât un vițel, precum și alte fiare sălbatice, i se făcea pielea de găină doar la auzul acestui nume misterios, de bomboanele de pom de toate sortimentele, învelite în staniol sau hârtie lucioasă și colorată, cu capul răsucit terminat în franjuri, de mirosul artificiilor stinse,  de rufele înghețate iarna pe sârme, de foile de dafin rătăcind printre sărmăluțele în foi de varză, de sărățelele cu chimen, de pâinea înmuiată-n apă și tăvălită apoi prin zahăr tos, de cutiile cu rahat turcesc mirosind a trandafir și a lămâie verbină, de caramelele cu lapte, cauza atâtor neplăceri dentare, de învălmășeala de condimente din turta dulce: scorțișoară, nucșoară, cuișoare, ghimbir și anason, de ceaiul de zahăr ars pe care-l sorbea din străchini înmuind biscuiții, de chiselița de prune fierte cu sâmburi cu tot, bolborosind în ceaunul din vatră, de pufarinele ieftine și gustoase produse din grâu expandat și amestecuri aromatice pe bază de sirop de zahăr, pe care le înghițea cu pumnul, de bomboanele mici multicolore „CIP”, inițialele de la Corectiv, Igienic, Parfumat, un fel de echivalent comunist al Tic-Tacului de astăzi,  de înghețata cu aromă de vanilie „Polar”, de mentosane, de tabletele de glucoză, de ciocolata rotundă ca un ban Scufița Roșie, de grișul cu lapte, de pâinea dată prin ou și tăvălită prin zahăr, de nesul Amigo frecat spumos cu zahăr pe care îl mânca așa cu lingurița sau cu lapte, după două-trei căni sărea mai vioi decât caprele care descoperiseră pentru prima dată boabele de cafea în Etiopia, de braga cu gust acrișor de tărâțe de la Bairam de la Turnu-Severin, de unde înfuleca mieroasele baclavale, alvițe și halvale, și își rupea dinții în cocoșeii de zahăr ars, de parfumul dulceții de gutuie, încununarea oricărei vizite la diversele rubedenii, de esența de rom din salamul de biscuiți și biscuiții-sandvici „Eugenia”, cu cremă de cacao, atât de populari încât se transformaseră într-un substantiv comun, de mirosul de păstură sau polen din camera bunicului, de mușcatele din saxîile de pe casa scării, de mirosul valizelor vechi urcate pe dulapuri, de cartușele fumegânde  de carton cu alice trase de bunicul său cu arma de vânătoare, de nucile care le înverzeau degetele când încercau să le dezghioace, de parfumul strugurilor copți din vie și al celor stafidiți de prin podurile caselor, de oceanele de frunze din ogașe prin care înotau când toamna lenevea în frunzare iar miezul nucii în poduri vechi se împietrea. 

Era fumul rumegușului de fag păstrat de peste vară la loc răcoros în sacii de rafie, ca să nu mucegăiască, când Niță afuma șuncile, slănina și cârnații deasupra vetrei din bucătăria casei mici, agățând carnea din porcul sacrificat în perioada Crăciunului la înălțime, pe cârlige metalice sau pe bețe din lemn, fum ce invada tot podul, plin cu covoare de cepe, de știuleți de porumb și de nuci, de struguri stafidiți, de mere, de fagurii părăsiți ai viespilor, era o metodă veche de când lumea de păstrare a cărnii, alături de uscare și sărare, frigiderul îl cumpăraseră abia după Revoluție, carnea se păstra la cantă sau garniță, un fel de găleată metalică emailată cu baza evazată, prevăzută cu capac, unde țineau la loc răcoros untura simplă sau cărnurile rămase de la tăierea porcului precum și cârnații proaspeți, neafumați, prăjiți imediat după preparare și acoperiți cu untură albă încălzită doar cât să devină fluidă, fără a fi topită complet, și îl învăța despre cum afumarea se face numai cu rumeguș din lemn de esență tare, fag, carpen, stejar, gorun, arin, arțar, frasin, ulm, mesteacăn, prun, cais, cireș, vișin sau măr: fagul, cel mai folosit, pentru conținutul scăzut de tanin, fumul curat, fără adaos de aromă, potrivit pentru toate tipurile de carne roșie, mai puțin pentru pește sau pasăre, stejarul, cu conținut ridicat de tanin, forma o peliculă roșiatică pe carne, recomandat pentru porc sau vită, dar putea fi folosit la aproape toate tipurile de carne, combinat cu măr sau piersic pentru o aromă dulceagă, prunul, cu aroma puternică, distinctă, curată, de fum, putea fi folosit pentru toate tipurile de carne dar cu moderație, pentru că iuțea ușor și necesita ventilație mare, mărul, cu aroma dulceagă, fină, de fruct, potrivită pentru șuncă, carne de pasăre de curte sau vânată, necesita timp mai îndelungat pentru pătrundere, cireșul, ca și stejarul, acoperea cu o pojghiță roșiatică  și conferea un gust dulce moderat, preferabil în combinație cu stejar sau măr, arinul, ușor dulce, cu aroma difuză, ușoară, cu note fructate, preferat pentru afumarea peștelui, a cărnii de pasăre de curte sau sălbatică, nucul, cu aroma puternică, recomandat pentru coaste, porc  sau în combinații cu lemn dulce de măr sau cireș pentru carnea albă, cu atenție sporită pentru evitarea supra-afumării, rășinoasele, de care fugea, pentru că fumul era intens și înțepător și amăra, unele însă, precum cedrul, erau perfecte pentru brânzeturi, deși existau și încercări reușite, gen celebrul jambon din Pădurea Neagră afumat la rece cu lemn și rumeguș de conifer, iar pentru o aromă și mai delicioasă Niță presăra pe rumegușul de afumare o mirodenie pisată, fie ienibahar, fie măghiran, fie fructe de ienupăr, rozmarin ori busuioc.

Era mirosul porumbului copt pe jar, când se strângeau noaptea lângă râu și povesteau câte-n lună și-n stele, după ce adunaseră de cu ziua lemne, buturugi, uneori chiar și câte un cauciuc de camion adus de Costel al lu’ Tită, aprindeau focul sub cea mai frumoasă Cale Lactee din câte se pot vedea de pe pământ, „cerc lăptos” ca o dâră albicioasă care se întindea pe cerul nopții strălucitor ca discurile de pe ii, unul dintre cele unsprezece cercuri pe care grecii antici le identificaseră pe cer, alături de zodiac, meridian, orizont, ecuator, Tropicele Capricornului și Racului, cercul arctic, cercul antarctic și cele două coluri care trec prin cei doi poli cerești, aproape că o atingeau cu mâna, dădeau la o parte perdelele întunecate ale Marelui Rift și Nebuloasei Sacul cu Cărbuni, zone în care lumina de la stelele îndepărtate era absorbită de praful cosmic, și zburau mai iute ca gândul spre centrul galactic. 

Era mirosul camerei cu viermi de mătase care îl fascinau, singura insectă domesticită de om, ce ronțăiau încontinuu timp de treizeci și două de zile frunzele de dud adunate de el într-o cotăriță din copacul de lângă gardul de piatră al casei bătrânești din mijlocul satului, se înconjurau apoi într-un cocon pufos ca într-un sac de dormit iar larva se transforma miraculos în interiorul gogoșilor țesute trei zile și trei nopți, ca în povești, în crisalidă, apoi, frumoasa și bestia sub același acoperiș, în fluturele acela mare și frumos cu antenele ca aripile de pescăruș, îl întrista în același timp când bunicul îi povestea cum, după atâtea milenii de domesticire, fluturele de mătase își pierduse instinctele primare de a zbura și de a se reproduce fără intervenția omului, își pierduse instinctul de frică și își lepădase culorile, dar asculta fascinat cum larvele acelea puteau să urzească materia primă pentru cea mai fină țesătură din lume, firul de mătase, care, desfăcut de pe o singură gogoașă, poate să atingă chiar un kilometru lungime, extraordinar de subțire dar foarte rezistent, doar o singură specie de păianjen urzind un fir mai puternic, și cum studierea lui Bombyx mori, numele latinesc al fluturelui de mătase, permisese, între altele, verificarea legilor eredității lui Mendel și descoperirea feromonilor. 

Era țuica făcută la cazan, când mergeau în țarină, adunau prunele și corcodușele picate pe jos, scuturau pomii cu prăjina după ce întindeau o prelată sau o folie de celofan sub ei, cu cât fructele erau mai coapte, cu atât țuica ieșea mai bună, le încărcau în car iar odată ajunși acasă le goleau în putinile de lemn și le lăsau câteva săptămâni la fermentat iar când borhotul era gata de pus în cazan îl luau cu găleata și îl puneau în cazanul din cupru cumpărat de la țiganii căldărari, umpleau răcitorul cu apă rece de la bunarul lui moș Radu, porneau focul iute, când borhotul devenea călduț puneau capacul cazanului care arăta ca o cupolă de biserică, montau conducta prin care circulau vaporii de țuică, lipeau bine cu cocă, un amestec de apă și făină albă, între capac și corpul cazanului precum și între țeava de legătură și intrarea în serpentina din răcitor, domoleau apoi focul ca nu cumva borhotul să ajungă pe conductă sau țuica să curgă prea repede și, ușor-ușor, pe principiul vaselor comunicante, odată vaporii de țuică ajunși în zona răcitorului, condensau iar pe țeavă începea să curgă în găleata de tablă emailată miraculoasa țuică, curată și aromată, Vergica o încerca cu lingurița aruncând-o pe foc, mai sorbea și el un pic, după care umpleau damigenele din pivniță și o lăsau acolo să se limpezească – mai potrivite ar fi fost butoaiele din lemn de dud, de salcâm sau de stejar, ca să îngălbenească, dar nu prea se găseau – , era bucuria lui să meargă în beci să umple cana cu țuică pentru masă, nu cu furtunul, ci cu tâlvul, un vas făcut din fructul uscat al tigvei, de forma unei pâlnii, cu o țeavă lungă și subțire, întrebuințat la scoaterea, prin aspirare, a vinului sau a rachiului dintr-un butoi. 

Era șatra țiganilor căldărari ce veneau prin sat, bărbații să vândă sau să spoiască cazane cu cositor, iar femeile la ghicit și descântat, își ridicau cortul sub teii din fața școlii, pirande cu fuste viu colorate, crețe și lungi, cu panglici multicolore, cu șorț în față, cu bănuți și nasturi cusuți pe poalele fustelor și șorțurilor, cu cămăși strânse, frumos încrețite în jurul gâtului cu un volănaș, cu mâneci largi din stambă roșie, galbenă sau verde cu flori mari sau mărunte, iar pe cap un batic tot timpul legat cub bărbie sau la spate, cu sfori roșii în împletiturile de păr, pe care erau înșirați bănuții de argint aducător de noroc, cu salbe de aur la gât, bărbați cu pantaloni largi din catifea neagră, cu panglici colorate cusute în lateral, cu veste din velur cu nasturi colorați și bănuți de argint, cămașă roșie cu flori mari de culoare albă sau galbenă, cu pălării împodobite cu mărgele sau pene de păun, puradei balaoacheși, despuiați și gălăgioși, el se juca cu ei acolo la roata căruței, lângă cușniță, și privea uimit cum suflau cu foalele din piele de capră. 

Era parfumul lacrimilor de rășină ale pinilor silveștri din pantele însorite cum urcai dealul Patroanei, acolo unde, în apropierea potecii, se găseau niște liane, cu tulpina foarte lungă, subțire și flexibilă, încolăcite pe trunchiurile sau ramurile copacilor, era un mare prilej de bucurie pentru că se dădeau cu ele ca Tarzan, până când, într-o zi,  au întărâtat viesparul dintr-un copac trăsnit de fulger, plin de găuri ca un cașcaval elvețian Emmental, și s-au trezit atacați de un roi de viespi mari de pădure, temutele Vespa Crabro, cunoscute și sub denumirea populară de gărgăuni, cu aripile și inelele de pe burtă galbene, iar restul corpului cenușiu, fiind înțepați în repetate rânduri în zona capului și mâinilor, cu acul acela neted și retractil – curios că doar lucrătoarele și regina au ac, nu și masculii – , care nu rămânea în rană ca la înțepătura de albine, fugeau de mâncau pământul în timp ce încercau să se apere reușind într-un final să se adăpostească de roiul agresiv aruncându-se în Coșuște, auziseră ei că trei gărgăuni pot ucide un om și șapte un cal – în Italia se numește chiar Amazzacavalli, adică Ucide-cai – , în realitate au supraviețuit cu o urticarie pe tot corpul și durere în zonele înțepate, plângeau de durere în timp ce bunicile îi frecau cu oțet și cu sare, în mod normal omul fiind mai degrabă indiferent gărgăunelui în locuri deschise, față de viespile comune care dau târcoale exasperante la iarbă verde la sucurile dulci și la prăjituri, îi recunoștea după bâzâitul puternic al aripilor, îi vedea încovoiați prin livezi, după zahărul din fructe, pentru că adulții sunt ierbivori, hrănindu-se cu seva unor copaci, nectar, fructe coapte, substanțe dulci, uneori și polen, vânând insecte doar pentru hrana larvelor. 

Era mirosul de făină măcinată al morii cu roată orizontală cu palete amenajată de când lumea pe pârâul Nevățului, în capul satului, lângă casa Polinei a lu’ Chiazna, ridicată pe piloni de lemn, cu o singură încăpere cu interior simplu, cu acoperișul din șindrilă dreaptă, cu pereții din cununi de bârne orizontale, așezate pe o talpă de lemn, mare parte fiind ocupată de cele două pietre măcinătoare, rotitoare și stătătoare, și de podiumul unde erau depozitați sacii. Moara, ca orice lucru din sat care nu mai folosea omului, fusese lăsată de izbeliște, sătenii se înavuțiseră, lucrau la mină, acum aveau acasă motoare electrice cu bobine strălucitoare din cupru care măcinau instantaneu, și care puteau fi folosite chiar și la tăiatul lemnelor la circularul cu abrict. O văzuse în funcțiune o singură dată, când plecase cu muica, străbunica lui, care luase sacul de rafie cu boabele de porumb pentru mălai în spate și o pornise într-un suflet spre moară. Înăuntru era războiul morii, cu coșul în care se așezau boabele, postăvița și ciocotul sau titirezul, o bucată de lemn legată de coș, care bătea în piatra alergătoare, înlesnind curgerea boabelor pe gurița coșului în postăviță și apoi în pietre, învelite cu ocolii din lemn, rame laterale de jur împrejurul pietrelor de moară pentru a nu se risipi făina pe de lături. Instalaţia cuprindea roata cu axul vertical aşezate pe o broascã – piatră scobită pe care se rotește fusul – deasupra unei crãcane din lemn, și era amenajatã în ogaș la nivelul solului, motiv pentru care moara era ridicată pe piloni. Roata morii, cu cele douăsprezece palete din lemn scobite concav, fixate în butucul roții, era acționată de căderile repezi ale apei ce venea pe jgheabul din trunchi de copac numit butoni. În gura butoniului era fixată ciutura, un inel de lemn de vreo treizeci centrimetri lungime, iar gălețeaua, un dop găurit de formă tronconică, se introducea în ciutură și avea menirea de a mări forța jetului de apă ce lovea palele roții orizontale. Captarea apei se fãcea printr-un baraj ridicat de-a lungul pârâului, din butuci, pari, înfipţi în albie, numit iaz – de unde apa se îndrepta printr-un braț direct în pârâu atunci când moara staționa – , iar canalul de aducţiune sãpat de-a lungul pârâului se numea ierugă.  Moara se punea în funcțiune prin ridicarea stavilei, apa intra pe scocul morii, învârtea roata, mișcarea de rotație se transmitea prin fus și ax la un dispozitiv care permitea punerea în funcțiune a pietrei rotitoare, se turnau boabele în coș, care intrau între cele două pietre de moară iar făină măcinată curgea printr-un jgheab direct în lada de făină sau în sac.  Moara dispăruse cu desăvârșite, fiind luată de viiturile din o mie nouă sute nouăzeci și șase, care aproape că îngropaseră satul, dar rămăsese pe veci întipărită pe pelicula de celuloid din cinematograful copilăriei sale.

Era parfumul mustului domnind peste sat, când, om gospodar, cum termina cu lucrul la cazanele de răchie, firizeanul începea culesul viilor. Satul era cuibărit acolo în coasta pădurilor iar valea era păstrată pentru culturile de porumb și pentru grădinile de legume, astfel că viile fuseseră sădite pe dealul Obleagului. Cu câteva săptămâni înainte de culesul viilor, bărbații se strângeau pe la porți şi porneau, înarmaţi cu lopeţi, topoare şi târnăcoape, să refacă drumul care duce la Obleag, o caznă perpetuă, de Sisif, pentru că drumul urma să fie stricat apoi de ploi și de nămeți, un drum anevoios, tăiat prin coasta pădurii, care ascundea bolovani cât damigeana de mari, ce trebuiau sparți cu barosul, un drum aşa de lunecos că săracii boi se opinteau nespus până răzbeau dar sătenii erau puternici ca acești boi de prăsilă şi nu se înduplecau decât atunci când drumul devenea neted ca-n palmă, nu venise încă vremea cumplitului blestem, “când femeile se vor chirci ca florile în ger/ori se vor umfla ca putinile-n râu,/iar bărbaţii vor ajunge să bea rachiul ca pe apă,/şi când vor tăia lemne la circular/îşi vor tăia degetele de parcă ar fi avut altele de schimb”. Ca în toate satele românești, şi la Firizu culesul viei era un moment de mare sărbătoare. Nu prea se strofoca el cu munca, erau suficiente brațe în gospodărie. Gândul că trebuia să se trezească cu noaptea-n cap ca să urce dealul Obleagului îl neliniștea. Între timp, cei mari se treziseră deja, iar mama Nuţa întinsese masa în tindă. Nu era un mic dejun, ci un ospăţ, că ziua se arăta tare lungă. Odată ajunși la vii, luau gălețile de plastic şi cotărițele acelea mari de nuiele, cu două toarte, se îndreptau spre capul viei și începeau culesul. Coșurile cu ciorchini erau descărcate apoi direct în car, învelit cu o prelată sau cu o folie de plastic, ca să nu curgă mustul printre loitre. După o aşa osteneală, boii îşi vânturau cozile, păscând fericiți în răcoarea dimineții. Era mare veselie prin vii, se auzeau chiote şi cântece, iar timpul trecea hoțește, fără să-l simți. Ei, copiii, alergau prin vii de la un capăt la altul ca loviţi de streche, se îndopau cu struguri şi piersici până îi durea burta, făceau frunzare din maldărele de frunze uscate şi înotau prin ele. Încet-încet, soarele începea să-şi facă simțită prezența, așa că lumea se strângea la conac – vorba vine, o baracă de scânduri ca să-i ferească de vremea rea – pentru masa de prânz. Ciorba clocotea în oala de pământ, mama Nuţa arunca mirodeniile magice doar de ea ştiute şi o vărsa apoi în străchini, scotea murăturile, ouăle fierte, nelipsita brânză cu roşii, tata Niță felia pâinea de vatră cât roata de Dacie, şi dă-i cu răchie, dă-i cu vin, începuseră deja sărbătoarea. După un aşa festin, se ridicau domol să sfârșească şi restul de vie. Ai fi zis că vor înnopta acolo, dar tare harnici mai erau aceşti oameni, obișnuiți cu munca de când se puteau ţine în două picioare. Doar strugurii din ultimul butuc de vie mai rămâneau prin vii, ofrandă pentru Dumnezeu şi pentru păsările cerului. „Strugurii lui Dumnezeu”. Coborârea Obleagului se dovedea la fel de anevoioasă ca şi urcușul, mai ales că acum carele erau grele, fiind încărcate până la leuci. Odată ajunși acasă, strugurii erau trecuți prin zdrobitoarea așezată deasupra putinilor şi lăsați apoi să-şi desăvârșească magia. Nu înțelegea atunci ce-i cu toată această agitație, era doar nerăbdător ca tata Niță să dea cep putinii şi să bea mustul mult visat. Nici nu-și imagina el ce bătălie cumplită avea să înceapă în putini în acele nopți tomnatice, între cavaleria drojdiei și infanteria zahărului, pentru triumful alcoolului. Şi ce mare bucurie când mustul curgea în lighene, îl beau ca pe suc şi deveneau lipicioși ca hârtia de muște. Când se mai domolea, licoarea era ademenită apoi în damigenele de sticlă curate ca lacrima, învelite într-o împletitură de nuiele sau de papură, unele erau pecetluite apoi cu păcură şi păstrate pentru sărbătorile de peste an.

Tot aici intra grădina ca un altar a bunicului Ion Mohora, o creație parfumieră desăvârșită, așa cum este Chanel No 5 sau Shalimar de la Guerlain. Cu abundența ei de plante cu flori multicolore, ce se revărsau pe aleea îngustă de ciment, fusese pentru el un prilej de bucurii cromatice și olfactive de neuitat: gardul viu cu mirosul lui specific, apoi trandafirul japonez de lângă ferestruica beciului, halucinanții crini, floarea preferată la ceremoniile de botez, trandafirii cu bobocul șic și parfumul lor afrodiziac, tufele de bujori îmbujorați, liliacul înflorit, străjer la poartă,  pulsând cu miile de flori albastru-violete, liliachii sau albe de forma inimii, zambilele, crescute dintr-un bulb, cu flori albe, galbene, roz, violete sau albastre, parfumate, așezate în ciorchine la vârful lăstarilor, narcisele albe și galbene, lalelele, gherghinele cu florile lor ca niște rochii împărătești, ce apăreau pe la mijlocul verii și țineau până la primele brume, când, din cauza iernii grele ce bătea în cadranul anotimpurilor, Vergica, bunica lui vitregă, scotea tuberculii din pământ – spre mirarea lui infinită la văzul acelor bulbi cenușii din care înfloreau asemenea minunății – și îi păstra în beci, înveliți în ziare, în cutii de carton. Contribuise și el la elixirul final al acestei grădini cu câteva combinații olfactive: cârlionțații brebenei, cu flori purpurii și albe, viorelele cu arcușul lor de flori albastre, bulbi dezrădăcinați din poienile de la Ogașul Anchii, și galanții ghiocei, ce își făceau apariția din mantia zăpezii la sfârșitul iernii. 

Era parfumul irișilor din grădină, purtând numele zeiței curcubeului, mesager între muritori și zei, zvelți ca un dirijor de orchestră, cu siluetele lor unduitoare, atât de frumos imortalizați de Van Gogh în anul când murea Eminescu și se nășteau Hitler și Chaplin, anul inaugurării Turnului Eiffel cu ocazia Expoziției Universale de la Paris, anul când ritmurile vesele, ritmate și indecente ale cancanului începuseră să electrizeze cabaretul Moulin Rouge în inima Montmartre, cartierul boem unde trăiau artiștii, se spune că cea mai talentată dansatoare putea să-i zboare pălăria de pe cap unui bărbat cu o singură mișcare de picior, anul când Guerlain lansa revoluționarul Jicky, primul parfum unisex din lume și cel mai vechi aflat încă în producție, anul când, obosit de episoadele de automutilare și incapabil să lucreze, pictorul se internase la sanatoriu, unde avea să picteze nu mai puțin de o sută treizeci de tablouri înainte să se împuște în piept cu un pistol, parfumul nu se obține însă din frumoasele flori de iris, ci din rizomii aceia sluți și deformați ca niște gnomi, zăbovind în pământul pietros până la patru ani, dezrădăcinați și uscați încă alți trei, tăiați în bucăți și măcinați până devin pudră, renăscuți printr-o procedură de expunere la aburi în parfumatul ulei esențial păstos de unde și numele de unt de iris, e nevoie de o jumătate de tonă de rizomi pentru un litru de ulei esențial, după care urmează purificarea sa prin distilare moleculară în absolutul de iris, prețul unuia dintre cele mai scumpe și mai importante ingrediente din parfumeria de lux ajungând astfel la zeci de mii de euro, cu inconfundabilul parfum ușor dulceag, lemnos, gurmand, floral, similar cu cel al violetei. Oare cum trebuie să fi mirosit originalul, scandalosul Jicky, vălmășagul de narcisă, lavandă, Eau de Cologne Imperiale, mentă, absint, tuberoze, iasomie, trandafir, lemn de santal, scorțișoară, paciuli, vetiver, civetonă, iris, vanilie și boabe de tonka? 

Dar violetele din țarină, deși prefera apelativul mai poetic tămâioare, îl fascinaseră dintotdeauna, prin fragilitatea lor și delicatețea parfumului. Ce coincidență să le întâlnească peste ani în parfumul preferat al soției sale Merilu: Insolence de la Guerlain. Insolent, adică obraznic, arogant, impertinent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, semeț, sfidător, trufaș, țanțoș. O obrăznicătură de parfum, seducător și vesel, inocent, romantic și opulent.  Compoziție olfactivă deschisă de notele fructate de zmeură și fructe de pădure – folosite pentru prima dată de celebra casă de parfumuri franțuzească într-o compoziție – cu supradoză florală de violete, iris și flori de portocal. Un dans exploziv, poate prea exploziv, un tango al toporașului cu irisul, în aplauzele prelungite ale boabelor de tonka, lemnului de santal, ambrei și vaniliei. Inițial în sticla-tornadă liliachie, apoi uniformizat în flaconul simbol cu albine în relief. 

Notele de bază aveau în compoziție mireasma săpunurilor de casă obținute din untură de porc și sodă caustică, făcute tradițional la ceaun, stivuite ca niște cărămizi și lăsate prin poduri să se usuce, duhoarea ploșniței cerealelor sau, mai poetic, gândacului puturos marmorat, declanșând apărarea chimică prin glandele parfumate de pe abdomen atunci când îi prindea prin casă și încerca să-i elibereze, mirosul respingător, asemănător cu cel de șobolan, al cantaridei, gândacul de frasin, vopsit de natură în verdele-auriul acela metalic, când încercau să-l prindă pentru insectarul lor, din care este extrasă cantaridina, cea mai veche substanță afrodiziacă europeană cunoscută, pudra acestor gândaci pisați în mortar fiind folosită chiar și de romani în orgiile lor sexuale, deși el credea atunci cu naivitate că celebra „cantarină” despre care vorbeau cu înflăcărare băieții mai mari era obținută din pisarea coarnelor de răgace, mandibulele mari și roșcate ale masculului, care semănau cu coarnele de cerb și puteau fi mișcate ca un clește, mirosul jderului de copac, pe care câinii îl simțiseră la Teiș, pe când ei erau cu caprele și oile la păscut după ce se spărsese stâna, și-l urmăriseră până la Crivelnic, reușind să-l scoată din vizuina lui, și pe care îl jupuiseră acolo pe malurile Coșuștei, ca să-i vândă blana la țigani,  miasma naftalinei din șifonierele din lemn de nuc, mirosul de bălegar din grajdul vacilor, era una dintre muncile lui să le rânească cu lopata, carbidul cu care trăgeau vara ca să sperie porcii mistreți și să-i țină departe de plantațiile de porumbi: luau o cutie goală de vopsele, îi dădeau o singură gaură în centrul bazei inferioare, legau capacul de cutie cu o bucată de sârmă ca să nu sară prea departe, aruncau bucata de carbid, un strop de apă, și bum! bum! bum! de răsunau țarinile încât auzeai din Obleag, mirosul curat de detergent al spălătoriei de la combinatul minier de la Motru, unde lucra Vergica, cu tamburul acela uriaș cât un tractor, și al așternuturilor proaspăt spălate din aceeași spălătorie unde dormea când o însoțea pe mamaie-sa la serviciu, mirosul pieilor de oaie puse la uscat în podul cu fân, cu care oamenii făceau troc cu țiganii pe tot felul de oale, ulcioare, găleți, căldări și alte lucruri trebuincioase casei, parfumul mânătărcilor uscate, pe care le vindeau acelorași negustori nomazi pe te miri ce, harnașamentul calului lui nea Tită, poștașul satului,  mirosul laptelui de var în preajma Paștilor, când gospodinele se primeneau precum natura și își văruiau casele cu bidineaua din păr de porc, pe care îl preparau dintr-o mână de pastă de var gata stins pe care o amestecau cu apă, var obținut din calcar, o rocă formată cu milioane de ani în urmă din scoicile și cochiliile vietăților marine, din scheletul coralilor sau bureților de mare, pe când lumea întreagă era acoperită de ape, care era arsă în cuptoare timp de trei-patru zile, după ardere era dusă la groapă unde se punea într-o varniță cu apă pentru a se descompune, apoi se vărsa în groapa de var unde se lăsa să se învechească timp de câteva luni înainte de a fi folosit, miros pe care avea să îl regăsească peste ani în beciurile din minele de cretă din Champagne unde faimosul vin spumant își petrecea adolescența în sticlele păstrate cu gâtul în jos.

Era miasma de sulf de la Băile Olănești și Govora, cu izvoarele minerale iodurate, bromurate, sodice, calcice, sulfuroase și clorurate, hipotone sau isotone, și Dumnezeu mai știe ce, că toate miroseau la fel, mai ales izvorul mineral cu numărul 24, cu aspectul lui futurist de avion supersonic, mulți spuneau că egalează sau depășește efectele apelor altor faimoase stațiuni europene gen Baden-Baden, Karlovy-Vary, Karlsbad sau Evian, cu indicații terapeutice pentru toate bolile omului, de la afecțiuni digestive, renale și ale căilor urinare, afecțiuni cronice ale ficatului și căilor biliare, la afecțiuni respiratorii, metabolice și de nutriție, dermatologice, alergice sau cardiovasculare, ape minerale pe care bunică-su le consuma la ore fixe de șase ori pe zi, cu sticluțele acelea șic, direct de la sursă, de la buvetele amenajate în stațiune, deoarece își pierdeau calitățile în contact cu aerul, motiv pentru care nu puteau fi îmbuteliate sau comercializate, îi dădeau și lui să bea dar fugea de ele mai ca de ceaiul din foi de ceapă, îi însoțea la piscinele cu apă termală, la împachetări cu parafină, la băi cu plante medicinale, dar parcă tot mai bine era-n Coșuște, își amintea însă cu drag de excursia pe Transalpina, cea mai înaltă șosea din țară, care străbate patru județe – Gorj, Vâlcea, Sibiu și Alba – traversând Munții Parâng de la sud la nord, traseu cunoscut ca Poteca Dracului, inițial o potecă de munte, folosită de către păstorii din Mărginimea Sibiului pentru a traversa munții cu turmele de oi în Țara Românească, refăcută din rațiuni militare strategice de faimosul rege Carol al II-lea al României și finalizată în anul izbucnirii ultimului mare război mondial, numit și regele play-boy, suferea săracul de priapism, o boală care îl făcea să aibă în permanență o erecție dureroasă, de care scăpa numai după ce-și satisfăcea apetitul sexual anormal. 

Era mirosul stânei la „măsuratul oilor”, când, în prima duminică din luna Mai, se obișnuia număratul oilor și caprelor, fiecare familie participa, unii aveau mai multe, alții mai puține, se scoteau vineri seară la stână, iar sâmbătă mergea tot satul cu plocon, oamenii se-așezau pe scăunele mici, mulgeau oile, apoi puneau laptele pe un cântar, și se dădea strigarea cu cine a făcut cele mai multe ocale, veche unitate de măsură egală cu circa un litru și un sfert, după care se întindeau mese câmpenești iar noaptea se petrecea, ei se jucau prin stână, călăreau oile și le mânau la muls, lingeau drobul de sare mare cât un bolovan la una cu caprele, îi rugau pe-ai mari să îi lase și pe ei să mulgă, mai mult ca să se împroaște cu laptele stors din țâțe. 

Era mirosul autobasculantei lui Nelu, cu volanul acela uriaș învelit în benzi de nailon și cu măciulie pentru o manevrare mai confortabilă, cu bordul înțesat cu butoane colorate și cadrane, cu bena uriașă pe care se cățărau și unde se jucau, își amintește și acum când Nelu lucra sub rabă iar el se urcase la volan, pe care îl rotea imaginar închipuindu-se mare șofer, mai dădea câte puțin la cheie, până când mastodontul a luat-o pe drum în vale, pentru că văru-său uitase să o bage în viteză, alerga Nelu după ea ca într-un film de comedie, la un pas de tragedie. Era mirosul cooperativei de la Dâlbocița, un bazar în miniatură, unde găseai de la cuie la biscuiți. Era damful spirtului medicinal pe care moș Spiridon îl bea diluat cu apă în loc de țuică, în ambalaj de sticlă de bere, cu etichetă neatrăgătoare, fără poză, alcool sanitar care după Revoluție îmbrăcase straiele marketingului capitalist, fiind îmbuteliat în flacoane PET, ei erau mai degrabă fascinați de decolteul asistentei Mona de pe sticlă și de șuvițele ei blonde. Era aroma fondantelor de la magazinul de la Ilovăț, pe care bunică-su i le cumpărase, înainte ca, morți de beți, să se răstoarne cu tractorul în râpă la podul de la Dâlbocița, la pământul roșu. 

„Scoverzi” de dinamită 
 
Ne-ntorceam de la oraş, cu autobuzul lui nea Săndel,
ca sardelele în conservă.
Autobuzul avea cap de linie în satul vecin,
mai aveam de mers câteva meandre până-n raiul nostru.
 
Timpul trecea uşor, mai un fluierat, mai un chiot,
mai fredonam o melodie în vogă pe-atunci, din folclorul ţigănesc:
„Mamaliga brânzali
Ta li da di la la
Sokerelo barbali
Da ri ra ra.
Ai mo romane
Hai mucea-n vale
Ai mo romane
Hai mucea-n vale.”
 
Nici n-am băgat de seamă cum fluturele timpului a zburat pe lângă noi,
că şi pășeam în curtea casei de la Firizu.
Am intrat în odaie, mi-am aruncat ghiozdanul în pat şi am dat să ies.
De pe masă, o farfurie plină cu „scoverzi” îmi făcea cu ochiu’.
Vai, zic, ce frumos!, mama Vergica ştie că vin şi-mi făcu clătite.
Mi-era o foame de lup, am înfulecat una.
Am scuipat rapid dumicatul, nedumerit de gustul nefiresc.
Tocmai mușcasem din batoanele de dinamită ale bunicului…
Nu ştiu ce fel de dinamită era asta, dar aducea leit cu clătitele.
 
Ei bine, oamenii o mai foloseau la pescuit.
Într-o zi, s-au îmbătat, tata Nelu şi cu Costel al lu’ Fanu’,
Şi le-a venit de pește.
În ciuda rugăminților mele,
au luat un baton de dinamită şi s-au îndreptat spre Coșuște.
S-au oprit la una din radinele din Cotu’ Luncii.
Bunicul a înfipt fitilul în dinamită şi i-a dat foc,
numai că, tot sporovăind, a uitat s-o arunce din mână.
A scăpat ieftin, doar cu șapte degete retezate.
 
Am plâns zile-n şir de mila lui,
i-aş fi dat degetele mele…
 

Erau almanahurile din camera bunicului, mirosind a zahăr vanilinat, în special „Vânătorul și pescarul sportiv” și „Magazin istoric”, pe cel din urmă nu-l mai răsfoia de când cu Sabatul vrăjitoarelor, înfricoșătoarea pictură a lui Goya, la vederea căreia o luase la fugă pe ulițele satului, săpunărița sau floarea de săpun, o plantă medicinală care înflorea din iunie până în septembrie pe lângă garduri și pe marginea Coșuștei, cu flori de culoare albă sau roz și care mirosea plăcut dulceag, și cu care se spălau pe mâini pentru că făcea clăbuci, pârhaița sau bășica cenușie, ciuperci mici și albe, ca niște mingi de golf, ce creșteau pe pajiștile de lângă stână – pe care ei le numeau impropriu „bășina porcului”, acestea din urmă fiind gigantice, mari cât un cap de om și netede precum o chelie – din iulie până prin noiembrie, unii zic că erau comestibile dar el nu-și amintește să le fi mâncat vreodată, doar se jucau cu ele, mai ales după ce ciuperca, mai întâi albă, îngălbenea cu timpul și se scofâlcea, iar ei, copiii, o  loveau cu piciorul sau o luau în mâini și o striveau pentru a vedea cum praful uscat și maroniu din interior erupea iar sporii erau astfel purtați de vânt, mirosul intens al Trabantului lui Relu al lu’ Cioabă, pe care-l auzeai venind de la Grasca, cu rotocoalele de fum negru drăcesc ieșind de pe țeavă, pe care nostalgicii nemți din Germania fostă comunistă ajunseseră să-l vândă peste ani la conservă, ținând o bucată de vată la eșapamentul mașinii, mirosul de ouă clocite din apropierea Combinatului de Apă Grea de la Halânga, cu încrengătura uriașă de turnuri, țevi și bazine vizibile de pe Dealul Colibașului, care venea de la hidrogenul sulfurat, materia primă pentru obținerea apei grele necesare în procesul de fuziune nucleară, construit din dorința lui Ceaușescu ca țara să fie independentă energetic. Era mirosul trandafirilor, nu romantica rozacee ci gustoșii cârnații oltenești din carne de porc tocată mare cu satârul, condimentați cu mult piper și usturoi și puși la uscat pe bețe de lemn în vatra casei bătrânești, specialitate culinară pentru care era să-și ia o cafteală în facultate, stăteau în gazdă, la început, într-o casă veche, cu parchetul umflat de picăturile de ploaie care se scurgeau din tavan, suficient de spaţioasă pentru chefuri, fără vecini mofturoşi şi cu suficiente paturi, devenise loc de pelerinaj pentru colegii şi colegele lor de la facultate, apoi se mutaseră într-un apartament cu trei camere în Cotu Mic, spartan dar proaspăt zugrăvit,  bine-nţeles că nu se mutaseră singuri, luaseră cu ei și chefurile, la bloc era însă mai complicat, că vecinii începeau să bată în ţevi ca-n ţambal iar deasupra lor locuia, cu părinţii, un golănaş de-al locului, cu care, din fericire, se împrieteniseră repede, uneori se alătura nesfârșitelor petreceri, stăteau noaptea la povești și ascultau BUG Mafia, vorbind despre incidentul din toamna lui ’97 de la Turnu Severin, când Uzzi, Daddy Caddy, Juice, împreună cu Șișu și Puya – membrii trupei hip-hop La familia – fuseseră arestați după terminarea unui concert în discoteca de la subsolul magazinului Decebal, pentru ultraj contra bunelor moravuri, și eliberați după zece ore în care dăduseră declarații la poliție și procuratură, el pregătindu-i întotdeauna o cafea sau un ceai, un aperitiv cu ce primea în pachetele cu mâncare de acasă – cum ar putea uita vreodată cum aşteptau înfriguraţi în Parcul „Enescu” autocarul „Drobeta”, șoferul era un mic Dumnezeu, la simpla atingere a unui buton uşa de la bagaje se înălţa ca prin magie şi puteau întrezări, printre zecile de bagaje, sacoşa de rafie legată cu sfoară, înăuntru, borcanele cu ciorbă, cârnaţi de casă şi pecie, ouă de ţară şi, bine ascuns, plicul cu bonuri de masă şi ceva bani –, se întâmplase să fie celebrii cârnați oltenești, iar golănașul îl privea nedumerit când fusese rugat cu un… trandafir. 

Carnet de student
 
Seară de seară,
Pe la unii, pe la alţii,
Fumam, beam, chefuiam.
 
Învăţam, ca porcii în ajun…,
Meşteşugeam repede
Fiţuici scrise mărunt,
Muncă de chinez bătrân, mon cher!
 
Hălăduiam prin parcurile înstelate
Scuturând ţigara
Pe alei demente de singurătate.
 
Dormeam în acelaşi pat, fete şi băieţi,
Amestecaţi ca periuţele de dinţi
În paharul de plastic.
 
Aşteptam înfriguraţi, în parcul Enescu,
Din două în două săptămâni,
Plasele cu mâncare şi plicul cu bonuri de masă
Ca pe un vis în care bunicul
Apărea să ne spună
Că acolo unde se afla acum
E cald şi bine.
 
Trecut-au anii…
 
Încă mai răsună acele dimineţi,
Când ne bărbieream fără grabă,
Cu încântare chiar. 

Dar prea puțin din suvenirurile ce încapsulau în chihlimbarul lor olfactiv trupul afectiv al memoriei copilăriei sale răzbătea în această nouă galaxie îndepărtată și ordonată precum o compoziție muzicală: acorduri de piele, ambră, aldehide, balsamuri, bergamote, galbanum, heliotrop, lemn de guaiac, de trandafir și de santal, mosc, neroli, paciuli, tuberoză, vetiver și ylang-ylang. Cuvintele acestea eterice, luminoase au venit mult mai târziu, atunci erau esențe fără nume, erau necuvinte. Iar acolo, pe rafturi, era o sticlă dreptunghiulară, de culoarea cerului de vară înainte de furtună, pe care scria Davidoff Cool Water. Un parfum răcoritor, o simfonie de flori de portocal, mentă, coriandru, lavandă și ambră, răsunând triumfător în anticamera simțurilor. Erau săraci atunci, toți banii se duceau pe taxele de la universitate și pe chirie, a cumpăra acest parfum ar fi însemnat să facă foamea la propriu. Dar simpla lui prezență, faptul că îl simțise pe pielea lui alergând prin sânge precum caii sălbatici ai stepei, îl făcea fericit, așa cum te fac fericit simfoniile lui Mozart sau Oda bucuriei lui Beethoven. 

Cum era de așteptat, nu se întorsese însă niciodată la acest parfum, de teama imposibilității retrăirii epifaniei, deși se mai parfuma cu el câteodată, teleportându-se la optsprezece ani, slab ca trestia, cu dinții strâmbi și părul lung cu cărare pe mijloc, cămașa Braiconf de culoarea cafelei cu lapte și blugi Levi’s brun-roșcați. Au urmat multe de atunci, puzderii, pe care le adunase în parfumarul său așa cum copiii colecționează fluturii în insectar: gama de parfumuri bărbătești de la Avon și Oriflame, cu precădere Deep Woods care mirosea a scorțișoară și cu care parfuma cărțile; Emporio Armani He, pe care îl abandonase un client în hotelul din Vidiciatico unde primise prima slujbă în peregrinările sale prin Italia, cu designul minimalist, o sticlă de culoare gri, ca un cartuș, un parfum proaspăt și vibrant, cu note de yuzu, cardamom, salvie și vetiver; Bulgari Aqua; Carolina Herrera; parfumul lemnos și picant al apei de toaletă Davidoff Adventure, lansat în 2008, fața acestui parfum bărbătesc fiind actorul și aventurierul Ewan McGregor cunoscut din rolurile Trainspotting, Star Wars sau Moulin Rouge, deschis de trioul citricelor – lămâie, mandarină și bergamotă – , condimentate cu piper jamaican și susan negru, ascunse chiar în inima parfumului, aventura încheindu-se cu tonuri de vetiver, cedru și mosc alb; Zino Davidoff; apa de toaletă CK One, un parfum androgin citric proaspăt, ușor, optimist și relaxant, deschis de notele de mandarină, papaia, bergamotă și lămâie, și care aduna în aceeași inflorescență olfactivă violete, iasomie, lăcrămioare, trandafiri, mosc, cedru și ambră, în emblematicul flacon ce permitea pulverizarea parfumului pe piele sau utilizarea sa fără pulverizator, ca after-shave; apa de toaletă Hugo Boss Man, din colecția Hugo, mai tinerească, jucăușă și dinamică, în flaconul similar sticlei de băut din echipamentul aventurierilor, învăluindu-te în aroma energizantă și răcoritoare de grepfrut și măr verde, cu adaos de mentă, busuioc și lavandă, cu amestecul inedit de garoafă, iasomie și salvie cu esență de muscată înflorind în inima parfumului și finalul de note lemnoase, cu precădere cedru și brad, rafinate cu un strop de paciuli; jovialul Issey Miyake L’Eau D’Issey pour Homme; Chanel Blue – pe care îl returnase imediat, pentru că îl descoperise șeful lui mai întâi și i se potrivea mănușă, și îl înlocuise cu Allure Sport; Givenchy Gentleman; Calvin Klein Obsession, un parfum oriental bine făcut, cu aer retro, apărut inițial în 1986, denumit „anii ’80 într-o sticlă”, pentru că încapsula perfect farmecul și senzualitatea acelei decade, un parfum dulce, puternic, cald, cu bergamotă, mandarină, lavandă, cuișoare, mirt, nucșoară, coriandru, salvie, paciuli, lemn de santal, vetiver, ambră și, mai ales, civetonă, din fericire versiunea sintetică, și nu lichidul vâscos cu miros de mosc, răzuit, în condiții înfiorătoare, de pe glandele perineale situate, mai puțin glorios, lângă anusul zibetei, un mamifer cu părul cenușiu și cu pete negre, care trăiește în Africa, și care inițial miroase respingător, fecal floral, dar pe care un nas fin îl dozează obținând acea senzualitate animalică de vino-ncoace, parfum care are acum mai degrabă admiratori din regnul animal, așa cum relata ziarul The New York Times, pădurarii dintr-o regiune din India centrală folosindu-l ca să atragă în capcană o tigroaică suspectată de uciderea a treisprezece oameni pe parcursul a doi ani de zile – comportament rar dar explicabil nu neapărat prin faptul că oamenii se apropiaseră nepermis de mult de habitatul ei sălbatic ci pentru că dezvoltase un apetit pentru carnea umană, sărată și mult mai dulce datorită amestecului de mirodenii specifice bucătăriei indiene, gen curcumă, chimen, chilli, cuișoare, cardamom verde, piper, coriandru, semințe de fenicul, nucșoară, scorțișoară, șofran și anason stelat – , după ce încercaseră să o prindă cu sute de soldați trimiși să scotocească fiecare colț al junglei, vânători iscusiți, drone cu camere termale și chiar cinci elefanți indieni cu care sperau să o înconjoare astfel încât medicii veterinari să o tranchilizeze, tigroaica dovedindu-se de fiecare dată mult mai șireată; Cacharel Pour Homme; Guerlain L’homme Ideal, la care se și oprise în ultimii ani, vrăjit de aroma de migdale și boabe de tonka, încheind astfel temporar banchetul parfumurilor cu un digestiv amaretto. Dar un spirit neliniștit nu poate sta prea mult nici măcar în matca unui confort olfactiv. 

*** 

Jocul creativ olfactiv pornise de la ziua soției, când se gândiseră să-i cumpere un parfum de la renumita casă HERMÈS pe care ea și-l dorea de mult timp, singura problemă fiind aceea că nu-și mai aminteau numele parfumului și nici nu puteau să bată vreun apropo pentru că ar fi ruinat surpriza. Să fi fost HERMÈS Calèche Soie de Parfum? Or Elixir Des Merveilles Eau de Parfum? Sau poate că Voyage d’Hermès Parfum? Cum-necum, s-au decis asupra Terre d’Hermès Eau Intense Vetiver Eau de Parfum. Între timp, în magazinele TK Maxx, găsise la reducere parfumurile Miller Harris, și alesese, din pură curiozitate, Noix de Tubereuse. Își amintea de tuberoză sau chiparoasă, plantă decorativă cu tulpina înaltă, cu flori albe, mari, mirositoare, dispuse în mănunchiuri, din poeziile poetului Ion Minulescu, dar nu-și amintea să le fi văzut sau mirosit vreodată: 

„Monocromia dezolantă a unei dimineţi ploioase
Mângâie agonia tristă, dar gravă-a unui tren de marfă,
Ce-şi fluieră impertinența prin trei supape ofticoase
Şi urcă panta-n resemnarea bemolilor ce mor pe harfă
Într-o capelă funerară.
Cu miros de făclii de ceară
Şi vagi parfumuri de tămâie,
Eau de Cologne
Şi chiparoase” (Pastel mecanic). 
 
Sau „Romanţă fără muzică” (În seara când ne-om întâlni): 
 
În seara când ne vom iubi -
Căci va veni și seara-aceea -
În pat vom presăra buchete de trandafiri și chiparoasă
Ne vom închide-apoi în casă
Și vom zvârli în stradă cheia...
Și-n seara când ne vom iubi
Te-oi întreba,
Ca și pe multele pe care le-am întrebat naintea ta:
- Voiești să nu mai fii a mea?...

Și-n seara când ne-om despărți -
Căci va veni și seara-aceea -
Vom stinge flăcările-albastre din candelabrele de-argint,
Iar florile de chiparoasă și trandafirii-i vom presa
În cartea roză-a epopeii
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Și Corint...
Și-n seara când ne-om despărți
Te voi ruga,
Ca și pe multele pe care le-am sfătuit naintea ta:
- Să-ți amintești c-ai fost și-a mea!...
 
 
Ori „Celei mai aproape”: 
De ce-ţi sunt ochii verzi 
- Coloarea wagnerianelor motive -
Şi părul negru ca greşeala imaculatelor fecioare?
De ce-ţi sunt buzele pătate de violete trecătoare?
Şi mâinile de ce-ţi sunt albe ca albul tristelor altare
Din Babilon,
Şi din Ninive?
 
De ce, când plângi,
În plânsu-ţi moare o-ntreagă lume de petale
De trandafiri,
De chiparoase,
De nuferi albi
Şi crizanteme?...
 
Precum și „Litanii pentru miezul nopţii”:      
Dormi, felină cu ochi stranii
Şi cu pleoape cercuite
În culori evocatoare de fanate clematite, 
Dormi, felină obsedată de plăcerea de-a fi-nvinsă... 

Culcă-ţi capul pe risipa chiparoaselor strivite
De contururile-ţi roze
Torturate, 
Şi-amorţite, 
Şi multiplicate-n visul unei Venere, desprinsă
Din anticul bronz al unei statui reconstituite.
 

Își amintise atunci de Roja Dove, celebru maestru parfumier britanic, unul dintre cei mai renumiți parfumieri contemporani, „the greatest nose in the world”, creatorul Roja Parfums, o colaborare de mare succes cu celebrul magazin londonez Harrods, pe care îl întâlnise la lansarea hotelului L’Oscar din Londra, Roja fiind parfumierul oficial. Era îmbrăcat flamboaiant, cu blazer din stofă cu țesătură jacquard în nuanță elegantă de albastru regal cu butoni de aur la manșete, o cămașă de catifea cu nasturi de diamant deschisă la gât, cu ghiuluri de aur, diamante și smaralde la mâini și mocasini Louboutin de culoarea violetelor brodați cu inițialele numelui său. Roja spunea despre tuberoză că fusese șocat că o floare poate mirosi atât de senzual, aproape narcotic, și că era fascinat de felul cum te transportă aproape de soare, îndepărtându-te de cerul gri al Angliei. Urma să organizeze o cină cu invitați de renume iar Tony, bucătarul șef al hotelului, îi potrivise un meniu pe acordurile olfactive ale parfumului L’oscar: bergamotă și flori de portocal, trandafir, piper roz, boabe de tonka și cuișoare. 

„Dumnezeu s-a născut în exil”

Aveam şase ani. Fulgerele primelor epifanii brăzdau cerurile minţii mele de copil.  Nu ştiu dacă începusem să mă plictisesc sau chiar eram curios, dar ţineam din cale-afară să merg la şcoală. „… brusc, ceva-n mine s-a rupt ca apa femeii când naşte. /Începusem să mă tăvălesc pe jos ca un epileptic, /să urlu, să lovesc pereţii cu pumnii şi să strig:/Vreau la şcoală! Vreau la şcoală! /Abia împlinisem şase ani, cărţi nu văzusem/decât pe şifonierul bunicului brigadier, /dar nu conta, eu adormeam şi mă trezeam cu şcoala-n gât.”

Intâia clasă am urmat-o la şcoala din Firizu. Potcovit cu tenişi de Drăgăşani, uniformă neagră, obligatorie pe atunci, şi o taşcă militărească de culoare galben-cafenie cu nuanţe verzui în loc de ghiozdan. Acesta a venit ceva mai târziu, avea culoarea castanei, şi un căţel imprimat ai cărui ochi mari ţineau loc de încuietoare. Eram tuns scurt, cu capul brăzdat de cruci, răscruci şi vârtejuri. Apoi, maică-mea a ţinut să mă ia lângă ea, la oraş. Aşa a început exilul. După şapte ani de libertate sălbatică, de împărat al muştelor, de prinţ neîncoronat al tuturor poienilor, ogaşelor şi pădurilor, urma să fiu încarcerat în cincizeci de metri pătraţi de garsonieră confort I. Lăsam în urmă împărăţia satului, uliţele copilăriei, umbrite de nuci, dealurile Gornovei, Patroanei şi Obleagului, fabuloasa vale a Coşuştei cu apele ei diamantine şi clenii înveliţi în zale ca nişte cavaleri medievali, lăsam în urmă paradisul.  Plecam la oraş, nu cu şareta, ca Cioran, ci cu Dacia 1310 galbenă ca podbalul a lu’ finu’ Ion – Dumnezeu să-l ierte.

La început îmi plăceau luminile oraşului, mirosul curat al garsonierei, de săpunuri Fa adăpostite printre hainele din şifonier, de spray-uri Rexona şi Impulse, apoi apa, miraculoasa apă, fie rece, fie caldă, ţâşnind la doar o răsucire a robinetului. Cu timpul însă, tristeţea avea să mă năpădească: unde-s Tucă şi mama Nuţa, tata Nelu şi mamaie Vergica, Crinu şi nana Nelu? Unde-s câinii lătrând noaptea, unde sunt cocoșii cântând când se crăpa de ziuă? Unde-s tovarăşii mei cu care mă jucam până ne ghiorţăiau maţele de foame? Unde-s vacile, caprele, oile, mieii şi iezii cu care ne întreceam cât era ziulica de lungă, unde-s găinile, raţele, gâştele? Ce-i drept, bestiarul era acolo, dar nemişcat, turnat în porţelanuri. „Garsoniera noastră era cochetă, /dar aici cerul nu era niciodată înstelat, ca la ţară, /culorile nu ardeau în tablouri, /în bibliotecă – doar bibelouri, /aşezate ordonat pe mileuri, /prinţi şi prinţese-n caleşti, /bestiarul din Arcă turnat în porţelanuri, /domniţe sunând din liră în anticamera iadului.”  Cavouri cu morţi vii – asta era oraşul. Eram prizonier, ca vrăbeţii pe care-i prindeam iarna cu dovleacul în curtea casei. Doar lumina angelică de pe chipul mamei mele reuşea să alunge negurile din suflet. Noroc cu week-end-urile şi vacanţele, ele m-au ţinut în viaţă, adevărate perfuzii spirituale.

Următorul exil a fost tot legat de şcoală, de facultate de această dată. Era la modă pe atunci Dreptul, și în vogă, în 1998, Universitatea Europeană „Drăgan” din Lugoj. Nici nu ştiam prea bine unde-i pe hartă acest oraş în care urma să-mi petrec următorii opt ani, unde mi-a sărit în față leoaica tânără, iubirea, și unde aveam să învăţ a scrie pe dedesubt. Lugojul meu sfânt, o Londră în miniatură, orașul fiind despărţit de râul Timiş ca metropola britanică de Tamisa. Lugojul meu drag, cu tragicomedia vieţii studenţeşti în care „aşteptam înfriguraţi, în parcul Enescu, /Din două în două săptămâni, /Plasele cu mâncare şi plicul cu bonuri de masă/Ca pe un vis în care bunicul/Apărea să ne spună/Că acolo unde se afla acum/E cald şi bine.”

A urmat apoi exilul în ţara lui Dante, pentru că România devenise insuportabilă în acel an de răscruce 2004. Experienţă dantescă, de infern, purgatoriu şi paradis luate la un loc. În Italia am învăţat, printre multe altele, să mănânc. De-a-ndoaselea pribegind, aveam să revin în Severin abia în vara anului 2006, demonul exilului părăsindu-mă pentru următorii patru ani, frumoşi foc, petrecuți ca niște “adolescenți pe mare”, cum zicea Nichita, “care învaţă mersul pe valuri, în picioare, /mai rezemându-se cu braţul de curenţi, /mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.” Simţeam că e nevoie de mine acasă, Severinul rămăsese încremenit în timp ca o insectă în chihlimbar, eram de râsul lumii, ajunsesem să ne uităm la Târgu-Jiu ca la o metropolă.

Nu-i nimic romantic în tonalităţile exilului, dimpotrivă, e zugrăvit în culorile realismului. Însuşi Dumnezeu s-a născut în exil, cum admirabil scria Vintilă Horia. Totuşi, cu fiecare pribegie am crescut ca-n basme, într-un an cât alţii-n zece. Am năpârlit din fiecare pupă a surghiunului, spectaculoasă metamorfoză, din omidă într-un fluture cu aripi tot mai colorate. Următorul exil – ultimul?! – avea să aibă toate superlativele: cel mai greu, cel mai aventuros, cel mai îmbelşugat, cel mai… Marea Britanie. Un oltean în Englitera.

Toate aceste pribegii sunt legate de mersul lumii și de setea de cunoaştere a omului. Uneori, adeseori, am însă sentimentul că tot ceea ce am învăţat ştiam deja, din abecedarul acelei copilării paradiziace de pe valea Coşuştei. Şi-atunci, parafrazându-l pe Cioran, à quoi bon avoir quitté Firizu?  

PS Poemele citate fac parte din volumul În rai se purtau blugi, Editura Prier Drobeta Turnu-Severin, 2009

Te-aș fi iubit

Te-aș fi iubit cum focul aprins la
Cumpăna nopții-n câmpie întunericul,
Pulberi stelare ar fi rătăcit haotic prin cer,
Și te-aș fi vrut trup și suflet ofrandă
Păgânului demon ce sălășluia în inima mea.

Iar tu m-ai fi ademenit ca o sirenă,
Și nevăzuți am fi pornit spre adâncuri,
Un cântec doar ar fi rămas din noi.
Și te-aș fi vrut trup și suflet ofrandă
Păgânului demon ce sălășluia în inima mea.

Păianjeni lunari ar fi țesut plase de argint la ferestre,
Negreșit pasul hoinar ne-ar fi purtat umbrele
De mână pe străzile în plin carnaval.
Și te-aș fi vrut trup și suflet ofrandă
Păgânului demon ce sălășluia în inima mea.

– Tu, parcă intraseși în pământ
Sau poate că nu te născuseși…

Iarăși pasul hoinar îmi poartă umbra pe străzile lacustre.

Ciorbă de burtă

“De origine oriental-mijlocie, cel mai probabil arabo-turcească (cinci secole de vasalitate!) ciorba de burtă a devenit bun național românesc nu numai prin popularitatea excepțională ci și prin adaosurile creatoare – smântâna, gălbenușul, leușteanul, zarzavatul de supă, oțetul – care au autohtonizat-o.

Oricum, ciorba de burtă, un fel de supă de ceapă a esticilor – mâncare completă, luând mahmureala cu mâna – e la ea acasă mai ales la București, în porturile dunărene și în Dobrogea (cele mai “turcizate” locuri prin secole) și are darul, în Valahia, de a fi oferta principală a oricărei bodeguțe care vrea clientelă.

Se mănâncă, desigur, în cantități notabile și la Suceava sau Satu Mare dar, de la Severin la Agigea, se mănâncă numai ciorbă de burtă. […]

Cunosc oameni care mănâncă zilnic măcar o ciorbă de burtă, iar Bucureștii, Brăila, Galații, Constanța, Craiova, Turnu Severin au, fiecare, cârciumile sale vestite și căutate numai pentru ciorba asta.

La Brăila, cel puțin, la o cârciumă de vaporeni (nu dau nume, că e reclamă și n-a plătit) care deschide la cinci dimineața, coada începe de la trei, iar primarul își pune pile prin șeful poliției să-i țină loc!

Deși își face veacurile prin ospătăriile și locandele cele mai joase, e printre puținele ciorbe a căror rețetă nu poate fi atinsă nici c-o floare (de leuștean). Rigoarea sa ține de alchimie și vrăjitorie. Există și variante, desigur, dar total nerecomandabile (mai ales cele din Ardeal, vag dulcege, evident grețoase). Atenție, se poate și fără genunchiuți și ciocănele de vacă, dar atunci trebuie să mărim corespunzător cantitatea de burtă.

Oricum, e ceva ciudat cu ciorba asta subtilă, care vorbește cam mult despre noi: pute, dar e gustoasă, dacă ajungi să te obișnuiești cu ea; face rău, e grea, îngrașă, dar prea e bună și nu ne-o putem refuza; vine de la turci, dar se preface că e de-a noastră; e vulgară, e din chestii pe care alții le aruncă scârbiți dar noi o mâncăm toți, mai ales elita!

E mâncare de vizitii beți, dar are cea mai savantă și pretențioasă pregătire din toată bucătăria românească. E deopotrivă acră și dulce, picantă și catifelată, grasă și totuși delicată, eclectică și simplă în același timp. E Mitică!”

Radu Anton Roman, Bucate, vinari și obiceiuri românești. Valahia de miazăzi, Editura Paideia 

PS Iar la Turnu Severin, tanti Nuți face de departe cea mai bună ciorbă de burtă din toată Oltenia. S-aveți poftă!

Sir Francis

The Argentines grill more meat per capita than any nation on earth. Francis Mallmann was raised in the mountains of Patagonia, trained in the great kitchens of Europe, and returned home to become the top chef in Buenos Aires and the biggest star on South American food television. In 1995 he gave up cooking fancy food and applied all the lessons of haute cuisine to maximizing flavor and texture with wood-fired cookery. His food is astoundingly bright and vivid with burnt, crusty tastes both rustic and refined.

 

Sarmalele lu’ tanti Nuți

 

Voi aduna aici câteva rețete pentru sarmale, începând cu sărmăluțele în varză dulce ale lui Radu Anton Roman.

Sărmăluțe în varză dulce

“Una din bucatele ceremoniale și obligatorii ale nunților de toamnă, când fierbe vinul în oală și sângele-n mire și zici ca poetul „aud viața cum pârâie nebună și dulce”.

  • 1 varză dulce
  • 1 ceapă
  • 100 g untură de gâscă
  • Pătrunjel, mărar, cimbru
  • 500 g carne de vițel (de la coadă) tocată
  • 500 ml borș (care va merge și la zeamă)
  • 500 g carne de porc (împănată, piept, fleică) tocată
  • 300 g miez pâine albă
  • 2 ardei grași
  • 100 g unt
  • 2 ouă
  • 4 roșii
  • Sare, piper

 

Zeama:

  • 0,5 litru borș
  • 0,5 litru bulion roșii
  • 0,5 litru zeamă carne
  • 100 ml lapte
  • 0,5 litru vin alb

 

  • Se opăresc foile de varză în borș sau în apă cu oțet să se înmoaie – mai ales partea de vârf, mai subțire – că pe aceea o vom folosi
  • Se înmoaie pâinea în lapte
  • Se toacă mărunt și se prăjește ceapa în unt (untul va servi și la uns oala)
  • Se bat ouăle
  • Se toacă verdeața
  • Se amestecă carnea cu pâinea scursă de lapte (ce curge merge la zeamă), ceapa, ouăle, verdeața, sare, piper
  • Se iau găluște mici de tocătură și se umplu fest părțile subțiri de la foile de varză, în rulou
  • Într-un vas mare de lut uns bine cu grăsime de gâscă și unt – să băltească – se pune mai întâi un strat de varză fin tocată, câteva felii de roșie și bucăți de ardei gras, boabe de piper, cimbru
  • Urmează un strat de sarmale
  • Deasupra lor, alt strat de varză, la fel ornat
  • Sarmale, și șa mai departe
  • Ultimul strat – oprit la trei degete de gura oalei – trebuie să fie de varză acoperită total cu felii de roșii
  • Se toarnă zeamă, cât s-acopere de un deget varza
  • Se dă oala la cuptor, să fiarbă molcom, acoperit, de la trei ore – minimum necesar și suficient – la o noapte întreagă (dacă scade prea mult se mai adaugă apă fierbinte); cu o oră înainte de a fi date mesei se ia capacul, să se rumenească la foc mic și să scadă zeama sub jumătate din oală.

Nu se poate nuntă fără sarmale și sarmale fără smântână și ardei iute. Dar un asemenea regal merită ceva mai bun, o întâlnire rafinată, cum un singur vin românesc poate accepta: Fetească Neagră (rămas deocamdată, cu excepția podgoriilor Ștefănești, în proprietatea viilor răsăritene: Uricani, Cotești, Dealu Bujorului, Vutcani, Buzău, Dealu Mare).

Dacă ar fi vrut cineva să topească, cu har de alchimist, un mare vin alb în alt mare vin negru, tot Fetească Neagră i-ar fi ieșit!

Roșu închis, cu reflexe violacee (amintind de alte mari vinuri moldovenești exterminate de filoxeră) parfumat suav ca o grădină cu coacăze și mure un pic prea coapte – doar e o fetească! – dar și duhnind vicios a prune uscate și a pulberi de piper, acest vin salvat din patrimoniul vechi de milenii al podgoriei românești are un gust delicat, fiind în același timp – în oenologia mondială – un original misterios.

Nu are impetuozitatea de avalanșă a vinului negru, taninat și nemilos, dar are vâna lui. Nu e fructuos ca un vin alb, dar are delicatețea lui florală. Grație feminină și forță atletică sunt însușirile paradoxale ale acestui vin, care, în trei-patru ani, se rotunjește, devenind capodoperă.”

Radu Anton Roman. Bucate, vinari și obiceiuri românești. Moldova atributelor, Editura Paideia, 2008

 

Oysters hapiness

oysters

“As I ate the oysters with their strong taste of the sea and their faint metallic taste that the cold white wine washed away, leaving only the sea taste and the succulent texture, and as I drank their cold liquid from each shell and washed it down with the crisp taste of the wine, I lost the empty feeling and began to be happy and to make plans.”

Ernest Hemingway, A moveable feast