Învăƫăturile lui Neagoe Basarabi către fiul său Londonisie

Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate sa cade sa cinstesti si sa lauzi neîncetat pre Escu cel mare si bun si milostiv si ziditorul nostru cel întelept, si zioa si noaptea si în tot ceasul si în tot locul. Si sa foarte cuvine sa-l slavesti si sa-l maresti neîncetat, cu glas necurmat si cu cântari neparasite, ca pre cela ce ne-au facut si ne-au scos din-tunérec la lumina si den nefiinta în fiinta.

Dar mare atentie fiiu mieu, sa nu care cumva sa iei iexemplu perfidului Albion, care terminara stadionu olimpicu cu 9 luni mai devreme de termenu si cu un an si 4 luni mai devreme fata de ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice. Si daca se putea si mai rau fiiu mieu, ia aminte ca le mai ramasera si zece milioane de lire necheltuite din bugetul alocat. Fiereasca Dumnezeu! Tu ia aminte pasajului Basarabi, inaugurat dupa 5 ani si patru luni, ca numai asa neam de neamul nostru poate sa bentleyasca si rollsroyceasca mai departe.

Citeste si Cum se pregătesc londonezii pentru Olimpiada din vara 2012

Athletes + Village photos

Aquatics centre

Handball arena

Olympic stadium

Lee Valley White Water Centre


Velodrome

Basketball Arena

Émile Michel Cioran

Se împlinesc pe 8 aprilie o sută de ani de la naşterea filozofului Emil Cioran. Motto-ul cioranian al acestui blog – “Aş fi putut să exprim tot ceea ce simt dacă nu aş fi purtat stigmatul de a nu fi muzician” – nu este deloc unul absolut întâmplător sau pur emfatic. Aş putea spune că sunt ceea ce sunt (şi) datorită lui Emil Cioran.

La optsprezece ani, nu ştiam încotro să mă îndrept. Tocmai absolvisem secţia de matematică-fizică a Colegiului Naţional „Traian” din Drobeta-Turnu-Severin. Încercasem să intru la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti. Am eşuat stupid, din cauza unei entorse înainte de proba sportivă. Se năruia astfel visul mamei mele de a mă vedea poliţist. Nu-mi rămăseseră prea multe alternative. Printre ele, Facultatea de Drept a Universităţii Europene „Drăgan” din Lugoj, unitate de învăţământ care făcea mare vâlvă pe atunci. Având o medie bună la bacalaureat – 9,12, am intrat fără probleme.

Aşa că din toamna anului 1998, mi-am făcut bagajele şi m-am mutat într-un orăşel de care nu mai auzisem până atunci: Lugoj. Am stat în gazdă, înainte de a-mi cumpăra „celebra” garsonieră de la etajul trei.  La început, într-o casă veche, cu parchetul umflat de picăturile de ploaie care se scurgeau din tavan; colegi de suferinţă îmi erau alţi trei severineni simpatici, Ş., F. şi D. Suficient de spaţioasă pentru chefuri, fără vecini mofturoşi şi beneficiind de suficiente paturi, casa a devenit curând loc de pelerinaj pentru colegii şi colegele noastre de la facultate.

Apoi ne-am mutat într-un apartament cu trei camere, spartan dar proaspăt zugrăvit. Bine-nţeles că nu ne-am mutat singuri, am luat cu noi şi chefurile. La bloc era însă mai complicat, că vecinii începeau să bată în ţevi ca-n ţambal. Iar deasupra noastră locuia, cu părinţii, un golănaş de-al locului, cu care, din fericire, ne-am împrietenit rapid. Deşi eram buni prieteni, era să mă caftească într-o seară, după ce l-am întrebat dacă vrea, lângă cafea, şi un trandafir. Eu nu mă refeream nicidecum la romantica rozacee, ci la gustoşii noştri cârnaţi din carne de porc tocată mare, cu satârul, condimentaţi cu mult piper şi usturoi, şi puşi la uscat deasupra vetrei.

Mi-a inspirat şi o poezie perioada asta, Carnet de student: „Seară de seară, / Pe la unii, pe la alţii, / Fumam, beam, chefuiam. /Învăţam, ca porcii în ajun…, / Meşteşugeam repede / Fiţuici scrise mărunt, / Muncă de chinez bătrân, mon cher! /Hălăduiam prin parcurile înstelate / Scuturând ţigara / Pe alei demente de singurătate. /Dormeam în acelaşi pat, fete şi băieţi, / Amestecaţi ca periuţele de dinţi / În paharul de plastic. /Aşteptam înfriguraţi, în parcul Enescu, /Din două în două săptămâni, /Plasele cu mâncare şi plicul cu bonuri de masă / Ca pe un vis în care bunicul / Apărea să ne spună / Că acolo unde se afla acum / E cald şi bine. / Trecut-au anii…/ Încă mai răsună acele dimineţi, / Când ne bărbieream fără grabă, / Cu încântare chiar…/

Cum aş putea uita vreodată cum aşteptam înfriguraţi în Parcul „Enescu” din Lugoj autocarul „Drobeta”? Şoferul era un mic Dumnezeu, la simpla atingere a unui buton uşa de la bagaje se înălţa ca prin magie şi puteai întrezări, printre zecile de bagaje, sacoşa ta de rafie legată cu sfoară. Înăuntru, borcanele cu ciorbă, cârnaţi de casă şi pecie, ouă de ţară şi, bine ascuns, plicul cu bonuri de masă şi ceva bani. Ce vremuri!

Apoi, după ce am ieşit cu bine din iarnă, prin primăvară, am început să caut să cumpăr o garsonieră. Anunţurile de mică publicitate erau publicate în săptămânalul „Redeşteptarea”, care apărea în fiecare joi. Aşa se face că, în fiecare joi, la primele ore ale dimineţii, plecam să iau ziarul. Îmi cumpăram o pungă de napolitane vărsate şi o sticlă de Coca-Cola şi mă retrăgeam apoi pe una din băncile de pe malul Timişului, privind sălciile pletoase şi râul despre care bănăţenii spun „Cine a băut apă din Cimiş, de aici nu mai pleacă”.

Citeam anunţurile, apoi articolele din ziar apoi începeam să sun. A fost să fie garsoniera de la etajul trei din blocul „Unic”. Un loc perfect: geamuri mari, prin care pătrundea fără sfială lumină, multă lumină, la doi paşi de  universitate, bloc de cărămidă, preţ bun. A fost coup de foudre, dragoste… imobiliară la prima vedere. Garsoniera aceasta a devenit, pentru următorii opt ani, universul meu. Aveam, în sfârşit, linişte să fac ceea ce îmi plăcea de când eram copil: să meditez. Târziu în noaptea, după ce devoram în singurătate câteva cărţi şi fumam câteva pachete de Kent, plecam să mă plimb pe malul Timişului. Mă întorceam împăcat acasă, deschideam larg ferestrele şi lăsam să pătrundă înăuntru mirosul de pâine de la celebra brutărie din apropiere, „Ardelean”.

Aici, în această garsonieră, am trăit iluminarea. O frază din „Amurgul gândurilor” lui Emil Cioran – „Suntem superiori morţii doar în dorinţa de-a muri, căci noi ne murim moartea trăind!” –  a deferecat porţile sufletului meu. Nimic nu avea să mai fie la fel ca înainte. E firesc, ca orice adolescent, am căzut şi eu în mrejele filozofului, dar prefer o viziune romantică despre Cioran, fără a analiza implicaţii de ordin psihologic. Cert este că, din acel moment, mi-am început ucenicia la atelierul cuvântului, şi oricât de tăbăcită mi-ar fi fost pielea după aceea, l-am slujit cu mare devotament.

PS La momentul la care scriu, tocmai s-a terminat licitaţia Cioran, organizată la Paris. Cele 82 de loturi licitate conţineau caiete de manuscrise, inclusiv în limba română – „Tragicul cotidian”, „Adolescenta” sau „Schimbarea la faţă a României” -, dar şi cărţi poştale şi scrisori adresate părinţilor, câteva fotografii, diploma de Bacalaureat, datată 5 octombrie 1928, şi paşaportul. Înţeleg că la licitaţie s-au înscris, din partea României, pe ultima sută de metri, doar Televiziunea Română şi Biblioteca Centrală Universitară. Cică Ministerul Culturii nu a avut bani să liciteze, Institutul Cultural Român nu are prerogative, iarna nu-i ca vara…


Moş Mandău superstar

SENZAŢIONAL pe bune! Cel mai bătrân român a trăit la Firizu. Ce mică-i lumea virtuală. Cutreierând pe net, am găsit aici un filmuleţ interesant despre Ilie Stamate, condiderat a fi românul care ar fi trăit cel mai mult. Reportajul, realizat şi difuzat de TVR, ni-l arată pe moş Mandău – cum îi spunea lumea – sprinten şi plin de viaţă la venerabila-i vârstă. Dar cine este Ilie Stamate? “În vremea revoluţiei din 1848 era flăcău în toată firea, avea douăzeci de ani. Patruzeci şi nouă de ani la 1877. Optzeci şi şase la izbucnirea primului război mondial. Şi o sută treizeci şi cinci la intrarea Ştiinţei Craiova în categoria A. Decanul de vârstă al ţării este bine-nţeles oltean. Astăzi, Ilie Stamate din Firizu, raionul Turnu-Severin, are 138 de ani. Cu soţia lui Stanca, a trecut de nunta de aur. E drept! A mai avut două neveste dar în secolul trecut. Ilie Stamate lucrează, cântă din gură şi din frunză, povesteşte multe şi de demult, nu stă locului o clipă” aflăm de la vocea din off.

Eu am auzit de moş Mandău de la bunicii şi consătenii mei din Firizu. Am chiar şi o fotografie cu el (foto alăturat), găsită pe sub pat la ţară, în sacii de fotografii ai bunicului meu Ion Mohora. Nu ştiu cât a trăit moş Mandău. Înţeleg că informaţiile sunt contradictorii; ba chiar că ar figura pe lista cazurilor incomplet dovedite sau chiar falsificate de centenari. Sigur este că a bătut suta de ani. Şi că sfâşietor  doinea din frunză… Un demers jurnalistic primar m-ar duce la condica de naşteri şi decese a primăriei Ilovăţ, dar, cum actualmente mă aflu în Anglia, nu-l pot întreprinde, dar le vând acest pont confraţilor mei ziarişti, pentru că subiectul are… predicat. Adică are substanţă, fie că vânezi o ştire de tip tabloid, fie ce eşti interesat de un reportaj ca la carte. Celor care chiar sunt interesaţi de subiect, le sugerez să ia legătura cu marele ziarist mehedinţean Gheorghe Ţigănele, o enciclopedie vie a locurilor şi oamenilor.

Promit că atunci când voi veni în România, de sfintele sărbători pascale, voi încerca să aflu mai multe, stând de vorbă cu bătrânii care mai trăiesc în Firizu. M-ar bucura să-l văd pe moş Mandău şi Firizul meu drag în Guiness Book…

Dar ce îmi umple sufletul de bucurie, dincolo de kantianul cer înstelat deasupră-mi şi legea morală dinlăuntru, este tocmai memoria peliculei, posibilitatea pentru mine de a vedea aceste imaginii ale unor oameni despre care am auzit în poveştile bunicilor. Intenţionez, de asemenea, ca din casa străbunicilor mei să fac un adevărat muzeu al satului Firizu, astfel că orice fotografii ori filmuleţe găsite sunt extrem de utile.

 

Pe Coşuşte în sus, pe un mal nespus…

This slideshow requires JavaScript.

Firizu este pentru mine paradisul pe pământ. Aşa cum este probabil locul copilăriei pentru fiecare dintre noi. Sunt legat ombilical de aceste meleaguri. Aici am copilărit, până în clasa a doua, când mama m-a luat lângă ea, la oraş. Mă bucuram că merg la oraş, la bloc, unde totul era curat şi mirosea frumos, apa caldă curgea la o simplă rotire a robinetului iar noaptea dormeam tâmplă fierbinte lângă tâmpla mamei mele. Dar blocul şi şcoala şi oraşul erau totuşi o închisoare pentru mine. Vacanţele, petrecute la ţară, întotdeauna la ţară, erau salvarea mea. Să scapi de spaţiul carceral al oraşului, al garsonierei, şi să hălăduieşti pe câmpuri şi prin codri nesfârşiţi. Ce încântare! Nu ştiam eu pe atunci ce e cu Mănăstirea Coşuştea-Crivelnic. Cuvântul Crivelnic însă mă înfiora, pentru că era sinonim cu depărtarea de sat, cu haitele de lupi despre care auzeam în poveştile vânătorilor, un loc unde să nu te aventurezi niciodată singur…

Văii Coşuştei noi îi spuneam, simplu, vale.  – Unde te duci? Mă duc pe vale la deal. Aici se ţinea în fiecare an sărbătoarea câmpenească, unde fiecare familie venea cu bucatele în cotăriţă, le întindea pe un covor ţesut la război şi dă-i petrecere. Soseau, spre bucuria noastră, şi tot soiul de comercianţi, cu ciocolăţi, îngheţate, sucuri, vată de zahăr ars, eugenii. Ai mari ne mai lăsau să bem şi câte o gură de bere. Apoi, noi, copiii, treceam apa şi ne jucam de-a v-aţi ascunselea printre ruine. La început mai cu teamă, despre loc se zicea că era blestemat, apoi jocul ne prindea în mrejele sale încât uitam de toate astea. Târziu, când am crescut, am aflat eu despre sfinţenia acelor locuri pe unde noi ne jucam pituluşu sau păşteam vitele.

Informaţii „oficiale” despre Mănăstirea Coşuştea Crivelnic sunt greu de găsit. Cert este că e legată de viaţa călugărului Nicodim, ctitorul mănăstirilor de la Tismana şi Vodiţa.

Mare mi-a fost bucuria să văd cum, după ani de promisiuni şi speranţe, Mănăstirea Coşuştea Crivelnic renaşte în peisajul fabulos al Văii Coşuştei. Sărbători fericite tuturor celor care contribuie la înălţarea acestei vetre monahale şi „La mulţi ani” Prea Sfinţitului Nicodim, episcopul Severinului şi Strehaiei, care îşi serbează astăzi ziua onomastică.

Istoricul Mănăstirii Coşuştea Crivelnic

Mănăstirea ce renaşte din cenuşa uitării

O mănăstire de călugări, într-un peisaj de vis

Drumul lui Nicodim. Un calugăr trimis să împlinească un vis Dumnezeiesc

Crivelnic, încă un an trist

 

“The Dacia, the Romanian Car That Could”

The Eastern European country’s most profitable export, a cherished brand with Soviet-era roots, is thriving in tough economic times. Photographs and story by Richard Friebe. Read more here

Time Magazine gives us our country brand: “Dacia, the Romanian Car that Could”. See the cars Romanians prefer most here

For more Dacia adventure click here

The official website of car manufacturer Dacia here

Mehedinţeni la curtea Regelui Mihai

Am avut deosebita onoare de a fi invitaţi, eu şi colega mea Beatrice Urucu, directorul Radio Severin, la sfârşitul săptămânii trecute, de Curtea Regală, la Palatul „Elisabeta“ din Bucureşti, pentru a sărbători a cincizecea aniversare a Alteţei Sale Regale Principele Radu.

This slideshow requires JavaScript.

Evenimentele s-au înscris în cea de-a şasea ediţie a proiectului „România. O călătorie regală”, iniţiat de Familia Regală a României în anul 2004, după modelul creat de Regele Carol I, acum 140 de ani. Modelul Călătoriei Regale presupune organizarea unei incursiuni culturale pentru invitaţii Înaltei Familii. Anul acesta, Călătoria Regală a fost consacrată Alteţei Sale Regale Principele Radu, care în iunie împlineşte 50 de ani. La Călătoria Regală 2010 au fost invitaţi membri ai Familiilor Regale din Europa şi personalităţi din Franţa, Belgia, Germania, Austria, Marea Britanie, Ungaria, Elveţia, Suedia, Spania şi SUA. Vineri, 27 mai 2010, la ora 18, Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana au găzduit un Garden Party la Palatul Elisabeta, unde au fost invitaţi reprezentanţi de frunte ai comunităţilor locale din România. Au luat parte personalităţi din mediul politic, economic, academic şi militar, reprezentanţi de frunte ai culturii române, ai presei şi membri ai Corpului Diplomatic acreditaţi la Bucureşti. Evenimentul a avut loc în parcul Palatului Elisabeta, în prezent reşedinţa Casei Regale a României. Printre invitaţi s-au aflat politicieni de culori diferite, cum ar fi Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu, Cseke Attilla sau Eckstein Kovacs. Apropiaţi ai familiei regale, monarhişti declaraţi precum Simina Mezincescu şi Constantin Bălăceanu Stolnici, au retrăit momente emoţionante alături de regele Mihai. De asemenea, personalităţi din diferite domenii ale societăţii româneşti i-au urat „La mulţi ani!” principelui Radu. În onoarea Majestăţii Sale Regele Mihai I a fost organizat un ceremonial militar, cu oşteni ce purtau uniforme de curcani, de roşiori şi de dorobanţi. A fost intonat imnul regal, iar Majestatea sa a dat onorul gărzii. Atmosfera a fost întreţinută iniţial de un grup de cimpoieri, apoi de muzica interpretată de orchestra reprezentativă a Ministerului Apărării Naţionale, o orchestră cu tradiţie istorică, militară şi culturală.

Principele Radu a dorit ca la ceas aniversar să-i fie alături colaboratori din cadrul proiectului „România, altfel”. Acesta presupune implicarea familiei regale în progresul societăţii româneşti, motiv pentru care principele a efectuat o serie de călătorii în întreaga ţară, în diverse oraşe. Cu acest prilej a ajuns, în luna iulie a anului trecut, şi la Drobeta-Turnu-Severin, şi a răspuns invitaţiei Radioteleviziunii Severin de a participa la celebra emisiune a postului, „Faţă în faţă”. Realizatorul acelei emisiuni a fost Beatrice Urucu, principele Radu apreciind ţinuta emisiunii şi profesionalismul moderatorului.

Alteţa sa, Principele Radu, şi-a exprimat dorinţa de a reveni la Drobeta-Turnu-Severin – un oraş de suflet pe harta regalităţii, aici punând pentru prima dată piciorul pe p­ă­mân­tul românesc regele Carol I – şi a mulţumit tuturor pentru sprijinul acordat în cadrul proiectelor pe care le desfăşoară. La eveniment a fost invitat şi primarul Constantin Gherghe, care nu a putut onora invitaţia, dar şi-a trimis consilierul, Gabriela Pogaci. L-am mai remarcat, printre invitaţi, pe primarul Orşovei, Constantin Brăgaru, acesta însă – vorba poetului – mut ca o lebădă.

Galerie foto:

Marşul Cultural Internaţional „Nichita Stănescu”, un succes organizatoric şi mediatic

Sâmbătă, 27 martie 2010, Drobeta-Turnu-Severin şi comuna Şişeşti s-au aflat, pentru o zi, în centrul atenţiei lumii culturale şi mediatice. Motivul l-a constituit Marşul Cultural Internaţional „Nichita Stănescu”. Evenimentul, aflat la cea de-a treia ediţie – prima fiind în august 2008, la Băile Heculane, iar a doua în septembrie, acelaşi an, la Curtea de Argeş – a fost dedicat memoriei lui Nichita Stănescu, a cărui aniversare va fi la sfârşitul acestei luni (31 martie). Manifestarea s-a derulat sub egida Consiliului Judeţean Mehedinţi şi a Centrului Cultural al acestui for, centru care, începând cu 18 martie, poartă numele marelui poet român.

La adoptarea acestei ini­ţi­a­tive au votat în unanimitate toţi membrii consiliului, indi­fe­rent de culoarea politică. Acest caz de unanimitate este fără precedent în istoria recen­tă a judeţului. Iniţiatorul de­mer­sului a fost poetul Laurian Stănc­hescu, numit, de curând, prin ordinul prefectului de Me­he­dinţi, Ion Mîţu, preşe­din­te al Comisiei Judeţene de Cul­tură. El s-a bucurat de receptivitatea preşedintelui Con­­siliului Ju­de­ţean Mehe­din­ţi, Marius Bălu, şi a noului director al Centrului Cultural „Nichita Stănescu”, Marian Popescu.

Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge

Chiar dacă organizatorii şi par­ticipanţii au avut natura de par­tea lor, blândul soare pri­mă­văratic însoţindu-i per­ma­nent, ziua n-a fost deloc una uşoară. S-au trezit în zorii zilei, pentru că autocarele care ur­mau să-i ducă în comuna Şi­şeşti aveau ca oră de plecare 7,30, de pe esplanada Palatului Cul­tural „Teodor Costescu”. Odată ajunşi în comuna Şi­şeşti, oaspeţii au fost în­tâm­pinaţi de primarul aşezării, Marian Răducan, care a ţinut să le mulţumească or­ga­ni­za­to­rilor pentru faptul că au ales ca punctul de plecare al acestei ac­ţiuni să fie aşezarea pe care o păs­toreşte. „Mă simt mândru că fac parte din această loca­li­tate, care, în 1981, datorită pro­fesorului Titu Dinuţ, s-a bucurat de vizita marelui poet Nichita Stănescu”, a spus prim-gos­podarul comunei, ca­re le-a urat apoi temerarilor iubitori de poezie şi de Nichita  să ajungă cu bine la Turnu-Severin.

Renaştere culturală

Marian Popescu, tânărul di­rec­tor al Centrului Cultural „Ni­chita Stănescu”, a declarat că asistăm la un moment im­portant pentru viaţa culturală mehedinţeană, în special, pen­tru viaţa culturală a României şi a Serbiei, în general, şi a salutat prezenţa artiştilor sârbi, devotaţii prieteni ai lui Nichita. „Vă mărturisesc că, atunci când, alături de poetul Laurian Stănchescu, am pus bazele acestui marş cultural, a fost ne­voie de o vizită la prietenii noş­tri sârbi. Ia-m anunţat că o să mergem treizeci de kilo­metri pe jos. Replica lor a fost uluitoare: «Pentru Nichita, vom merge şi treizeci de kilometri pe sub Dunăre, dacă e nevoie». Mulţumesc tuturor celor care au dat curs invitaţiei noas­tre de a participa la aceas­tă acţiune inedită şi în­drăz­nea­ţă, precum şi preşedintelui Con­siliului Judeţean Mehe­dinţi, Marius Bălu, fără spri­ji­nul căruia nu am fi putut de­mara această acţiune. Haideţi, împreună, să scoatem Me­he­din­ţiul din această stare de se­mi­letargie, să dovedim că putem în­treprinde acţiuni ma­jo­re. Împ­reună cu par­la­men­ta­rii noştri, cu consilierii ju­de­ţeni, cu reprezentanţii par­ti­de­lor po­li­tice, să dovedim că Me­he­dinţiul trebuie să se ridice şi să ajungă acolo unde îi este lo­cul: în fruntea României”, a în­demnat Marian Popescu.

Pledoarie pentru respectarea valorilor

Marius Bălu, preşedintele Consiliului Judeţean Me­he­dinţi, a amintit faptul că despre oa­menii mari este foarte greu să vorbeşti mai ales când ei î­n­şişi sunt maeştri ai Cu­vântului. „Pentru ei putem face însă al­t­ceva: să-i admirăm, să-i res­pectăm, să le povestim copiilor noştri despre operele lor, să-i pre­ţuim şi să ne amintim me­reu de ei, fie în gând, fie prin manifestări de genul acesteia. Cred că oricine l-a cunoscut pe Nichita, fie numai şi pentru o clipă, oricine l-a citit şi l-a ascultat, sau a auzit poveşti despre Nichita, îi poartă o amin­tire dulce, tandră, cu­vi­oa­să. Cred că acolo unde se află acum – şi aş vrea să cred că se află chiar în inimile noastre – , cu bunătatea lui imensă, se bu­cură de faptul că astăzi îi ado­răm paşii de la Şişeşti la Se­verin”, a afirmat preşedintele Bălu.

„Fratele Adam” despre „fratele Nichita”

Despre eveniment şi despre prietenul său Ni­chita Stănescu a vorbit şi „fratele Adam”, ma­rele poet sârb Adam Puslojić, membru din 1995 şi al Aca­demiei Române.  „Asistăm la un miracol – a spus acesta. Vă mărturisesc că eu nu l-am crezut pe Laurian atunci când mi-a vorbit pentru prima dată de acest proiect. Iată că uneori este posibil şi imposibilul, aşa cum şi Nichita Stănescu a fost un caz unic, nu numai de poet total şi absolut, ci şi de om simplu, de Dumnezeu aşa mai micuţ, care, atunci când a respirat, a alcătuit miracole. Vreau să vă spun că eu sunt înfiatul Ploieştiului, datorită miracolului care a fost Nichita, eu sunt primul om declarat Cetăţean de Onoare al oraşului Ploieşti după cel de-Al Doilea Război Mondial. Aşa cum noi l-am înfiat pe Nichita la Belgrad: este singurul om din lume care poartă cheia de aur a oraşului nostru, nefiind nici rege, nici şef de stat, nici prim-ministru, ci rege al poeziei…”

„Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”

Adam Puslojić le-a vorbit apoi celor prezenţi despre celebrele autoportete stănesciene. „Să ştiţi că Nichita în viaţă a scris 24 de autoportrete în versuri. A desenat şapte. Primul şi ultimul desen l-a făcut la Belgrad. În celebra sa carte «Belgradul în cinci prieteni» se află primul autoportret, iar cu numai o lună înainte de apleca spre veşnicie, a conceput ultimul autoportret în care semăna cu portretul lui Eminescu tot de mâna lui Nichita alcătuit. Din cele douăzeci şi patru de autoportrete în versuri, Nichita a scris şapte la Belgrad, printre care primul şi ultimul. Acesta pe care îl ţin eu acum în braţe este primul dintre ele, binecunoscut: «Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vor­beşte». Ceva mai miraculos nu a spus nimeni în lume, căci ce altceva este poetul dacă nu «o pată de sânge care vorbeşte», dar şi fiecare om ce este dacă nu tot «o pată de sânge care vorbeşte». Totul printr-un simplu gest de dăruire, pentru că el a venit la mine în casă iar eu l-am rugat: «Nichita, fra­te, scrie şi tu ceva». El mi-a răspuns: «Bătrâne, n-am talent». «Bine», zic, «atunci scrie aşa: Eu, Nichita Stănescu, poetul naţional al României, n-am talent.» S-a retras apoi şi a scris acest mesaj miraculos. Când s-a despărţit de noi, cu două luni înainte de veşnicie, a scris asta: «Eu m-am născut după ce am murit. După ce am murit, m-a înfiat cuvântul.» Să ştiţi că Nichita nu că este cu noi sau peste noi. Nichita este în fiecare din noi”, a con­chis marele poet sârb.

Drobeta-Turnu-Severin, pe axa marilor evenimente culturale internaţionale

Iniţiatorul Marşului Cul­tural Internaţional „Nichita Stănescu”, poetul Laurian Stănchescu, a povestit apoi cum de a ajuns Nichita să vadă Şişeştiul: „După ce l-am invitat şi am venit cu el pentru prima dată în judeţ, Nichita m-a rugat să mergem să vedem ceva extraordinar în judeţ. Atunci, câţiva prieteni se­ve­ri­neni, printre care şi Valentin Vasilescu, aici de faţă, au pr­o­pus să mergem la un olar ce­lebru din comuna Şişeşti, astfel că, în peregrinarea noas­tră, am oprit la casa pr­o­fe­so­rului şi poetului Titu Dinuţ. Evenimentul acesta aşa­ză o­ra­şul Drobeta-Turnu-Se­v­erin pe axa marilor eve­ni­mente cul­tu­rale inter­na­ţio­na­le.”
În încheiere, Doiniţa Chir­cu, deputat din partea PD-L Mehedinţi în Parlamentul Ro­mâniei, a subliniat imensa di­men­siune morală a eve­ni­men­tului. „Centrul Cultural Me­he­dinţi renaşte,  şi nu oricum, ci la dimensiunea numelui pe ca­re şi l-a asumat”, s-a arătat în­cre­zătoare doamna deputat, care a citit apoi câteva versuri din opera stănesciană. Ul­te­ri­or, cei prezenţi au vizitat Li­ceul Teoretic „Gheorghe Io­nes­cu-Şişeşti”.

Refăcând un traseu intrat în mitologia poeziei

Marşul s-a desfăşurat pe o distanţă de 30 de kilometri, de la Şişeşti la Drobeta-Turnu-Se­verin (singura porţiune pe care s-a apelat la autocare fiind Dea­lul Colibaşi), un traseu pe care, cândva, Nichita Stănescu l-a parcurs el însuşi, lăsând măr­turii pe care oamenii locu­ri­lor le păstrează cu sfinţenie. Au mărşăluit, alături de par­ti­cipanţii români, mari scriitori şi artişti din Serbia: Adam Puslojić, Dragoljub Firulović, Miljurko Vukadinović, Mafa Hadjiahmotović, Skalušević Saša, Ivan Tomić. Startul s-a dat din localitatea Ciovâr­nă­şani, la ora 9,30, panglica fiind tă­iată de Marius Bălu, pre­şe­dintele Consiliului Judeţean Me­hedinţi, şi de poetul sârb Adam Puslojić. La eveniment au luat parte şi doi maratonişti ai Clubului Sportiv Municipal, Cătălin Poenaru şi Samoel Biţă, dar şi numeroşi oameni poli­tici, printre care pre­şe­dintele PNL Mehedinţi, Liviu Mazilu, şi preşedintele PSD Drobeta-Turnu-Severin, Ma­rius Screciu. După ore bune de mers, sute de litri de apă plată şi biscuiţi înfulecaţi pentru a pă­căli foamea, temerarii am­ba­sadori ai lumii stănesciene au ajuns la Drobeta-Turnu-Se­ve­rin în jurul orei 15, fiind în­tâm­pinaţi de viceprimarul Mir­cea Grosu.

S-a poposit apoi în par­cul Colegiului Naţional „Traian”, la statuia poetului Mi­hai Eminescu, unde par­ti­ci­pan­ţii şi-au tras sufletul, au im­provizat o conferinţă de presă şi au vorbit despre viaţa şi ope­ra lui Nichita Stănescu, acest fascinant univers poetic cu care judeţul nostru se poate mân­dri că s-a intersectat. Mar­şul Cultural Internaţional „Ni­ch­ita Stănescu” 2010, prin „ne­bunia” sa, s-a dovedit a fi, iată, un semn de mult aşteptată normalitate pentru viaţa cul­tu­rală a acestui judeţ.