Strugurii lui Dumnezeu

Om gospodar, cum a terminat cu lucrul la cazanele de răchie, românul a început culesul viilor. Ca în toate satele româneşti, şi la Firizu culesul viei era un moment de mare sărbătoare. Trebuie să recunosc că nu prea mă strofocam eu cu munca, erau suficiente braţe în gospodărie. Mă jucam în schimb, până leşinam de foame. Gândul că trebuie să mă trezesc la cinci dimineaţa ca să urc dealul Obleagului mă neliniştea. Între timp, cei mari se treziseră deja, iar mama Nuţa întinsese masa în tindă. Nu era un mic dejun, ci un ospăţ, că ziua se arăta tare lungă.

Cu câteva săptămâni înainte de culesul viilor, sătenii se strângeau pe la porţi şi porneau, înarmaţi cu lopeţi, topoare şi târnăcoape, să refacă drumul care duce la Obleag. Era o caznă perpetuă, de Sisif, pentru că drumul urma să fie stricat apoi de ploi şi de nămeţi. Un drum anevoios, tăiat prin coasta pădurii, care ascundea bolovani cât damigeana de mari, ce trebuiau sparţi cu barosul, un drum aşa de lunecos că săracii boi se opinteau nespus până răzbeau. Dar firizenii erau puternici ca aceşti boi de prăsilă şi nu se înduplecau decât atunci când drumul devenea neted ca-n palmă. Nu venise încă vremea cumplitului blestem, “când femeile se vor chirci ca florile în ger/ori se vor umfla ca putinile-n râu,/iar bărbaţii vor ajunge să bea răchiul ca pe apă,/şi când vor tăia lemne la circular/îşi vor tăia degetele de parcă ar fi avut altele de schimb.”

Odată ajunşi la vii, luam găleţile de plastic şi cotăriţele acelea mari de nuiele, cu două toarte, ne îndreptam spre capul viei şi-ncepeam culesul. Coşurile cu ciorchini erau descărcate apoi direct în car, învelit cu o prelată sau cu o folie de plastic, ca să nu curgă mustul printre loitre. După o aşa osteneală, boii îşi vânturau cozile, păscând fericiţi în răcoarea dimineţii. Era mare veselie prin vii, se auzeau chiote şi cântece, iar timpul trecea hoţeşte, fără să-l simţi. Noi, copiii, alergam prin vii de la un capăt la altul ca loviţi de streche, ne îndopam cu struguri şi piersici până ne durea burta, făceam frunzare din maldărele de frunze uscate şi înotam prin ele. Încet-încet, soarele începea să-şi facă simţită prezenţa, aşa că lumea se strângea la conac – vorba vine, era doar o îngemănare de scânduri ca să nu ne plouă – pentru masa de prânz. Ciorba clocotea în oala de pământ, mama Nuţa arunca mirodeniile magice doar de ea ştiute şi o vărsa apoi în străchini, scotea murăturile, ouăle fierte, nelipsita brânză cu roşii; Tucă felia pâinea de vatră cât roata de Dacie, şi dă-i cu răchie, dă-i cu vin, noi începusem deja sărbătoarea. După un aşa festin, ne ridicam domol să sfârşim şi restul de vie. Ai fi zis că vom înnopta acolo, dar tare harnici mai erau aceşti oameni, obişnuiţi cu munca de când se puteau ţine în două picioare. Doar strugurii din ultimul butuc de vie mai rămâneau prin vii, ofrandă pentru Dumnezeu şi pentru păsările cerului. „Strugurii lui Dumnezeu”.

Coborârea Obleagului se dovedea la fel de anevoioasă ca şi urcuşul, mai ales că acum carele erau grele, fiind încărcate până la leuci. O dată ajunşi acasă, strugurii erau trecuţi prin zdrobitoarea aşezată deasupra putinilor şi lăsaţi apoi să-şi desăvârşească magia. Nu înţelegeam atunci ce-i cu toată această agitaţie, eram doar nerăbdător ca Tucă să dea cep putinii şi să beau mustul mult visat. Nici nu-mi imaginam ce bătălie cumplită avea să înceapă în putini în acele nopţi tomnatice, între cavaleria drojdiei şi infanteria zahărului, pentru triumful alcoolului. Şi ce mare bucurie când mustul curgea în lighene, îl beam ca pe suc şi deveneam lipicioşi ca hârtia de muşte, nu alta. Când se mai domolea, licoarea era ademenită apoi în damigenele de sticlă curate ca lacrima, învelite într-o împletitură de nuiele sau de papură, iar odiseea ei continua până la deplina maturitate. Unele damigene erau pecetluite apoi cu păcură şi păstrate pentru sărbătorile de peste an.

Elvis Dobrescu, fragment din Strugurii lui Dumnezeu