Ține capul sus

Redau mai jos eseul  „O vorbă bună” al dragului nostru Nicolae Steinhardt (din cartea “Dăruind vei dobândi”, Editura Mănăstirii Rohia). Cu gândul la un om pe care îl prețuiesc și căruia îi urez mult curaj în năpasta asta care s-a abătut asupra lui. Uneori, deseori,  ispita este mai puternică decât rațiunea noastră…

Eram în grădina casei de la Firizu iar maică-mea mă certa strașnic pentru că nu știu ce prostii mai născocisem (tare inventiv mai eram, Doamne, și pieziș!). Eu muțisem, eram cu privirea în pământ și  mă manifestam ca un fricos. A trecut pe lângă noi, n-a intervenit, dar a zis un lucru mare: “Hei, ce faci? Ține capul sus!” Parcă mi-a luat fuga de răspundere cu mâna. Curaj, băiete! Ține capul sus.  Și îl țin, de atunci înainte, în fața oricui, cu o mare ușurare. Mulțumesc!

“Hristos e pe cruce, gol; pe cap, o cunună de spini; piroane, străpungându-I gleznele şi încheieturile mâinilor, Îl ţintuiesc pe lemn; trupul e plin de sânge şi vânătăi, secretează numai sudoare şi geamătul surd al cărnii robite. A fost pălmuit, scuipat, îmbrâncit, lovit, batjocorit, a urcat calvarul şi nu o singură dată a căzut sub povara uneltei de chin. Acum aşteaptă agonia şi moartea ruşinoasă, înceată, atroce, sub dublul semn al batjocurii şi al blestemului. Îl înconjoară, pe maidanul împuţit de pe dâmbul din periferia oraşului, numai oameni ostili şi un anume număr de curioşi indiferenţi, obişnuiţii amatori de execuţii capitale şi de cruzimi publice. La dreapta şi la stânga Lui alte două cruci, fiecare cu prada ei, doi tâlhari, doi ucigaşi – doi infractori de drept comun, ca să fie obida şi mai usturătoare. E ora amiezii, soarele dogoreşte, setea – esenţă a modului acestuia de nimicire – a început să se manifeste şi totul nu-i decât o netrebnicie, înfrângere, deznădejde, durere, istovire.
Ca şi cum n-ar fi de ajuns, iată că trec scribii, cărturarii, fariseii, saducheii, irodienii, bătrâni, toată şleahta câştigătorilor; şi toţi îşi clatină înţelepţeşte căpăţânile cărunte; compătimitor şi ironic Îl sfidează, Îl iau în râs, Îl poftesc să coboare de pe cruce şi să-i convingă; ei, pasă-mi-te, doar atâta aşteaptă: să vadă şi să creadă.
Ba tâlharul din stânga Îl apostrofează şi el, Îl provoacă, Îl ia peste picior, Îl insultă. Cel din dreapta însă, nu; cel din dreapta, deşi răstignit şi în chinuri şi-n cumplită aşteptare şi el, găseşte răgazul şi puterea de a-l certa pe cel urâcios şi mai află şi altruismul şi mărinimia şi nobleţea de a rosti cuvinte blajine şi cuviincioase vecinului său. Nu-L poate ajuta cu nimic, nu-L poate desfereca şi scoate de pe cruce, cu nimic nu-I poate schimba groaznica situaţie, nu-I poate uşura pedeapsa, nu-I poate scurta agonia, nu poate interveni în implacabila desfăşurare a scenariului răstignirii. Nimic, nu poate face nimic decât îndura şi el chinul până la capătul nopţii.
Şi totuşi, aşa netrebnic şi neputincios cum încă suflă, ce-i este dat să audă? “Astăzi vei fi cu Mine în rai”. De ce această extraordinară şi întru totul minunată făgăduinţă? De ce oare să fie el – vinovatul, pe bună dreptate osânditul, el cel fără de putere şi mijloace de lecuire – de ce să-i fie dat lui a intra în rai, deodată cu Stăpânul, în vreme ce dreptul Noe, patriarhul Avraam (receptorul făgăduinţei), Moise (transmiţătorul Legii), proorocul Isaia (vestitorul venirii în trup a Izbăvitorului), împăratul David, proorocii toţi şi toţi drepţii din vechime şi toţi filosofii în care S-a sălăşluit parţial Duhul Sfânt şi Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan mai lâncezesc încă în iad? De ce această neasemuită cinste, acest har peste har, de ce această imediatitate? Astăzi!
Caracterul cu totul uluitor al răsplatei cum se explică? Din ce provine? Astăzi, cu Mine, în rai! E în aceste cuvinte o urgenţă, un elan, o plinătate, un clocot care nu poate stârni decât uimirea.
Unii au căutat să înţeleagă referindu-se la calitatea de coleg de suferinţă cu Domnul a tâlharului celui bun. Da, el s-a învrednicit de onoarea fără seamăn de a fi supus aceleiaşi osânde ca şi Hristos şi de a se afla la câţiva paşi de Sfânta Cruce în ultimele clipe ale vieţii. Da, e firesc ca Domnul să fi nutrit simţăminte de milă, simpatie şi bunăvoinţă faţă de un tovarăş de pătimire.
Alţii invocă demnitatea omului, ţinuta sa resemnată şi cuviinţa în relaţia cu Hristos, spre deosebire de răcnetele şi hula celuilalt. Da, este şi aici o doză de adevăr şi logică.
Dar nu acestea mi se par a fi explicaţiile adevărate. Esenţial mi se pare altceva, o faptă (o atitudine mai bine zis) parcă menită a fi lesne trecută cu vederea şi totuşi hotărâtoare: tâlharul n-a putut face nimic, dar a putut îmblânzi şi îndulci atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, de răutate, de făţărnicie şi venin. L-a mângâiat anume pe Răstignitul nevinovat cu o vorbă bună!
Da, sintagma aceasta simplă, bătrânească, locuţiunea aceasta sumară specifică graiului ţărănesc ancestral constituie explicaţia cea mai plauzibilă a făgăduinţei făcute de Domnul, a plinătăţii, imediatităţii şi urgenţei ei. O vorbă bună – şi a fost de-ajuns! Ca un balsam tămăduitor, ca leac absolut, un orvietan, un miracol.
Acele câteva cuvinte de respect, de afecţiune, de luare de apărare, de încredere, de compătimire au schimbat dintr-o dată totul şi au prefăcut sinistrul maidan, imunda Golgotă, spaţiul otrăvit de nedreptate, cruzime şi răzbunare în colţ de omenie, în anticameră de paradis. Astăzi cu Mine, în rai: pentru că şi tu acum, în acest pustiu (acest waste land, îl va numi cândva robul Meu, T.S.Elliot) al urgiei şi vicleniei ai introdus o picătură de rouă. Pentru că trecând peste propria-ţi năpastă, M-ai văzut, M-ai intuit, M-ai recunoscut şi n-ai şovăit să-Mi iei apărarea, să Mi te închini, să-Mi spui vorbe care Mi-au mers la suflet şi Mi-au strecurat miere în inimă, făcându-te cu adevărat părtaş al patimilor Mele. N-ai rămas închis în tine, încuiat în durerile tale, izolat în prea firescul tău egocentrism de om fără speranţă. Nu te-ai plâns pe tine, M-ai tânguit pe Mine. Ai dibuit şi răgazul şi bunătatea şi gingăşia sufletească de a încerca să consolezi şi să alini pe un altul. Cu o biată vorbă bună tu ai prefăcut Golgota aceasta şi toate clătinările acestea din cap şi toate “huurile” lor, toată această odioasă tărăşenie şi locul acesta spurcat în grădină. Ca şi păcătoasa, M-ai miruit cu mirul de mare preţ al milei şi luării aminte la necazul aproapelui tău. Mi-ai dat să beau – la figurat, însă nu mai puţin intens – paharul acela de apă rece despre care am spus că nu va rămâne nerăsplătit.
Aşa şi noi, aşa şi noi, se cade să urmăm pilda lui Dismas şi să pricepem ce preţ poate dobândi în unele împrejurări o vorbă bună. Aur şi argint să dăm nu avem, nici obiecte, nici mărfuri, nici ajutor efectiv oarecare. Înseamnă că suntem sortiţi a nu face nimic, a sta ţepeni, reci, nepăsători, absenţi cu duhul, de gheaţă şi de piatră? Surzi, orbi, cu gândurile aiurea? Departe, rătăcind pe meleaguri ale singurătăţii în sine învârtoşată?
Ceva, oricând şi oriunde, în ciuda împrejurărilor celor mai neprielnice şi mai adverse, ne rămâne de făcut: năpăstuitului din preajma noastră îi putem spune o vorbă bună. Actul acesta gratuit şi neeficace (din punct de vedere practic), “surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezintă o vorbă goală ci bună. Vorba cea bună a tâlharului din dreapta înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei şi aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, sălăşluieşte pace şi dulceaţă în sufletul omenesc al Mântuitorului.
Constantin Noica a scos în evidenţă comorile filosofice ale rostirii româneşti. Expresia o vorbă bună ne poate fi călăuză întru înţelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziţie: cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru. Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a şterge sudoarea de pe faţa oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere şi părtăşie, aşijderea tâlharului celui bun.”

My way

Celor care ÎNCĂ ne poartă de grijă prin ţară şi ÎNCĂ nu au înţeles de ce am renunţat la slujbele noastre de şefi ca să plecăm în lumea largă le transmitem salutările noastre, urări de sănătate şi să stea liniştiţi că nu ne întoarcem în România să le(sau ne) luăm slujbele înapoi.

Ne e bine în… Europa, pentru că, îmi pare foarte rău, România nu este în Europa. Ne e bine aici pentru că dăm examenul vieţii cu noi înşine şi pentru că încercăm să reuşim prin noi înşine (sorry, e un slogan liberal, am înţeles că nu se mai poartă democrat-liberalismul după prăpădul social-economic de pe acolo).

Nu, nu regretăm decizia şi nu o vom regreta niciodată. Nu suntem genul de oameni care să ieşim la pensie de la un loc de muncă, nu suntem genul de oameni care se agaţă de funcţii cu ghearele, nu suntem genul de oameni care să accepte jugul sau… alţi şefi (evident, decât dacă sunt mai buni decât noi). „Informaţia de Severin” a avut succes tocmai pentru că am fost liberi să o facem după chipul şi asemănarea noastră, atât cât s-a putut, pentru că reprezintă, la urma urmei, o afacere privată şi e firesc ca politica editorială a patronatului să fie respectată. „Informaţia” a avut succes pentru că era în apele ei, era în opoziţie, dar când eşti la putere…

E adevărat! Nu cunoaştem sentimentul fricii. Nu ne este frică nici de Dumnezeu, pentru că nu i-am greşit cu nimic.

E adevărat! Am reuşit în Anglia într-un timp foarte scurt să ne descurcăm şi să obţinem toate actele necesare şi un job fabulos (atât vă spui deocamdată), dar ăsta nu e noroc, e proiect. Totul a decurs conform planului, etapă cu etapă.

Dacă vreţi să vă cunoaşteţi cu adevărat pe voi înşivă, emigraţi, fraţilor, şi dovediţi lumii de ce sunteţi în stare. E o cale lungă, sinuoasă, prin deşertul ardent şi nu neapărat prin oazele liniştitoare, dar la final poţi cânta liniştit:

“For what is a man? What has he got?
If not himself – Then he has naught.
To say the things he truly feels
And not the words of one who kneels.
The record shows I took the blows
And did it my way. ”

Uneori, mânjit de atâtea răutăţi şi invidii, aş vrea ca sufletul să se cureţe cumva singur, precum ochiul sau precum vaginul. Dar atunci nu ar mai fi nevoie să scriu…


Jurnal londonez (II) – despre “engleji”

Englezii sunt englezi.

În timp ce toate ţările din Europa folosesc proaspăta monedă euro,  englezii folosesc cu încăpăţânare lirele sterline, cu chipul reginei Elisabeta a II-a pe avers, iar pe revers, chipul activistei sociale Elizabeth Fry, pe bancnota de 5 lire, al celui mai celebru naturalist britanic, Charles Darwin, pe cea de 10, al economistului, omului politic şi filozofului scoţian Adam Smith, pe bancnota de 20 de lire  şi, last but not least,  al primului guvernator al Băncii Angliei, Sir John Houblon, pe bancnota cea mai mare, cea de 50 de lire. De altfel, lira sterlină este şi cea mai veche monedă care rezistă încă pe piaţă.

Englezi urăsc blocurile şi adoră casele de cărămidă, lipite una de alta, obligatoriu cu o mică grădină în spate.

Englezilor nu le place berea normală, Lager, ei au  berea lor, ale, fără acid şi foarte cremoasă.

Englezilor nu le plac americanii, pe care îi consideră aroganţi şi lăudăroşi – „cred că au câştigat de unii singuri războiul”.

Aproape toată planeta conduce maşini cu volanul pe partea stângă şi se deplasează pe partea dreaptă a carosabilului, în direcţia de mers, englezii, dar şi populaţiile din coloniile lor au păstrat acest obicei de a circula pe partea stângă a carosabilului, conducând maşini cu volanul pe partea dreaptă (cu această ocazie am aflat că şi în Japonia se circulă pe partea stângă).

Englezilor nu le place betonul, ci cărămida; uneori am impresia că toată ţara lor e o imensă fabrică de cărămidă.

Deşi lumea s-a globalizat (a se citi englezii au globalizat lumea), astfel că poţi servi un espresso sau o cafea turcească lângă Palatul Westminster, englezii sunt mari amatori de ceai şi nu de cafea.

Englezilor nu le plac scoţienii. Scoţienii nu se simt discriminaţi pentru că sentimentul e reciproc.  Literatura engleză e plină de aforisme muşcătoare la adresa scoţienilor, cum ar fi observaţia lui P.G. Wodehouse că „nu e niciodată dificil să diferenţiezi un scoţian nemulţumit de o rază de soare”. Mai spun despre scoţieni că au cea mai mică speranţă de viaţă din Europa, în special din cauza mâncării nesănătoase (spre exemplu, ei frig delicioasele batoane de ciocolată Mars).

Spre deosebire de noi, românii, englezii iubesc parcurile şi, din câte am înţeles, e destul de greu să obţii o autorizaţie de construcţie într-o zonă care este parc public. În Drobeta-Turnu-Severin, Parcul Tineretului a fost ciopârţit astfel: una bucată biserică, că românii sunt popor bisericos, una bucată benzinărie, una bucată birt, vreo două vile; porţiunea rămasă, după ce fiecare dintre feţele bisericeşti, mediatice (sic!) ori politice şi-a primit (răs)plata,  voiau să o concesioneze unui supermarket. Ce popor brav!

Londra,

12 august 2010