“Reședințele boierești din Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVI”

„Informații valoroase despre configurația locuințelor boierești din secolele XV-XVI pot fi considerate și rezultatele investigațiilor efectuate la Firizu, unde au fost dezvelite ruinele unei ctitorii boierești de pe valea Coșuștei, numită mănăstirea Coșuștea-Crivelnic. Este vorba despre un complex de clădiri alcătuit dintr-o mică biserică pe plan triconc și două corpuri de clădiri cu rosturi rezidențiale, care a traversat două faze de construcție, foarte clar evidențiate din punct de vedere arheologic. 

Dată fiind preocuparea demersului de față, un interes deosebit ne-au suscitat cele două clădiri de zid cu funcționalități laice, poziționate la sud, respectiv la vest de biserica mănăstirii, clădiri pe care autorul descoperirii le-a denumit „chilii mici” și „chilii mari”. Cea sudică, era o construcție cu dimensiuni destul de reduse (cca. 20-25 m2), având spațiul interior divizat în două camere, fiecare cu acces direct din exterior. Un gol de ușă practicat în zidul despărțitor permitea comunicarea între ele. În faza a doua, ambele camere au suferit transformări, fiecare dintre ele primind câte un zid interior care le-a divizat spațiul, astfel încât noua configurație prezenta două încăperi mari și două încăperi mai mici. Tot cu acest prilej, în cazul uneia dintre camere s-a renunțat la accesul direct dinspre exterior, golul corespunzător ușii fiind zidit. Analizând aceste detalii constructive, se poate lesne observa că funcția atribuită de autorul descoperirii este foarte plauzibilă, dimensiunile reduse ale spațiilor sugerând într-adevăr existența unor chilii. 

Un semn de întrebare se ridică însă în legătură cu rosturile clădirii vestice. Aceasta întrucât pentru secolul al XV-lea, când, așa cum vom vedea, are loc ridicare clădirilor, construirea din zidărie a tuturor chiliilor unei mănăstiri este destul de puțin probabilă. Trebuie spus aici că de cele mai multe ori nici mănăstirile domnești nu erau înzestrate cu astfel de clădiri, materialul de construcție cel mai des folosit fiind lemnul. În schimb, așa cum am mai avut prilejul să arătăm, ctitorii mănăstirilor își ridicau foarte frecvent locuințe proprii în cadrul acestor complexe, locuințe care, de obicei, erau cele mai impozante construcții laice din incintele mănăstirilor respective. Iată de ce credem că existența corpului vestic, de mari dimensiuni, se leagă mai curând de prezența unei case boierești, decât de aceea a unui corp de chilii, în timp ce corpul sudic poate fi bănuit că reprezenta locuința egumenului mănăstirii. În sprijinul acestei afirmații poate fi adus și un argument arheologic. Este vorba despre descoperirea între resturile așa-ziselor „chilii mari” a unei matrițe pentru bătut monede, descoperire care vine să sugereze ideea că specificul clădirii se lega de unele activități laice mai puțin compatibile cu viața monahală. 

Prezumtiva locuință a ctitorilor era alcătuită dintr-un prim nivel săpat în panta pârâului din apropiere și un etaj suprapus, construit la nivelul curții mănăstirii, astfel încât accesul în camerele sale se făcea direct din curtea complexului. În prima fază de funcționare, nivelul inferior a avut o singură navă, fiind acoperit cu un tavan de grinzi, sprijinit pe pereții perimetrali și pe un șir axial de stâlpi din lemn. La rândul lor, stâlpii erau fixați deasupra unor pietre de râșniță circulare, îngropate în podea, sistemul de susținere fiind, așadar, foarte asemănător cu cel al locuinței-turn de la Polata. Ca urmare a eroziunii produse de apa Coșuștei, extremitatea vestică s-a prăbușit la un moment dat, motiv pentru care, în cursul celei de-a doua faze constructive, clădirea a fost refăcută pe același amplasament, dar la o scară mai redusă. Cu acest prilej, spațiul interior a fost divizat în patru camere dispuse în filă, comunicarea între acestea fiind asigurată prin goluri de ușă, late până la 2,50 m. Este evident, așadar, că nivelul inferior al construcției a fost folosit drept spațiu de depozitare, aceste deschideri largi având foarte probabil menirea să permită accesul căruțelor care transportau diverse bunuri. 

O precizare importantă care trebuie făcută vizează tehnica de construcție a acestei clădiri. Este vorba despre sistemul bizantin al emplectonului, care, în prima fază de construcție, a fost combinat cu cel al tiranților din lemn înecați în masa de zidărie, scopul evident fiind acela de a-i oferi clădirii o mai mare stabilitate. 

Prima fază de funcționare a complexului a fost plasată la sfârșitul secolului al XV-lea, detaliile planimetrice ale bisericii determinându-l pe autorul descoperirii să afirme că aceasta este contemporană, dacă nu chiar anterioară, primei biserici de la Vodița. Potrivit aceluiași cercetător, a doua etapă ar data de la sfârșitul secolului al XV-lea, argumentul adus în discuție fiind descoperirea în stare fragmentară a unei pisanii care face precizarea că actul de ctitorie a avut loc în timpul domniei unui Basarab voievod, din inițiativa unui oarecare jupân Hamza. Din păcate, data pisaniei nu s-a păstrat integral, unul dintre fragmente conservând doar literele pg corespunzătoare zecilor și unităților. Coroborând informațiile prezentate în text, s-a ajuns însă la concluzia că pisania poate fi întregită prin adăugarea literelor 7c, obținându-se astfel anul 6983 (1475), când în Țara Românească domnea voievodul Basarab Laiotă. 

Datarea mănăstirii a fost însă contestată odată cu aducerea în discuție a unui alt izvor important. De această dată avem de-a face cu o însemnare descoperită pe un Tetraevanghel, aflat la mănăstirea Remetea din Serbia, însemnare care vorbește despre faptul că, în anul 1581, logofătul Pârvu, fiul jupânului Crăciun din Crovna, dăruia mănăstirii Crivelnic de pe apa Coșuștei nu mai puțin de cinci cărți liturgice. Informația a fost folosită drept bază argumentativă pentru a modifica data pisaniei din 6983 în anul 7083 (anul 1575), autorul observației fiind de părere că la circa șase ani de la ridicarea sa, biserica nu dispunea încă de cărțile de cult necesare. În susținerea acestui punct de vedere, a fost adusă drept argument și cronologia materialelor descoperite, cea care, indubitabil, indică prezența unui monument constructiv corespunzător secolului al XVI-lea. 

Datarea primului monument constructiv în anul 1575 se lovește, însă, de un impediment major: în acest an, în Țara Românească, domnea Alexandru II Mircea, care se intitula întotdeauna „fiul marelui și preabunului Mircea voievod, fiul lui Mihnea voievod”. De atlfel, ca descendent al Drăculeștilor, Alexandru nu se poate autointitula, în niciun caz, „Basarab”, întrucât acesta este numele tradițional al domnilor proveniți din neamul Dăneștilor, rivalii politici ai strămoșilor săi. Așadar, anul pisaniei rămâne cel propus inițial, 1475, însă el nu poate fi corelat cu cea de-a doua fază constructivă a mănăstirii, ci cu prima. Către această concluzie ne îndeamnă ceramica descoperită, dar mai ales monedele aparținând unor emisiuni de secol XVI, care nu pot să ateste decât ultimul moment constructiv din evoluția complexului, adică faza a doua. Așadar, mănăstirea a fost ridicată de către un jupân Hamza, foarte probabil în anul 1475. Cine este acest jupân Hamza, nu putem spune cu certitudine.  În documentele de la sfârșitul secolului al XV-lea – cele care s-au păstrat până astăzi – sunt menționate doar două personaje cu acest nume. Primul dintre ele este jupânul Hamza I din Obislav, căsătorit cu o soră a boierilor Craiovești, celălalt fiind chiar nepotul acestuia, Hamza II din Obislav, devenit mare dregător la începutul secolului al XV-lea. Pe amândoi îi găsim menționați într-un act din 31 ianuarie 1496, prin care voievodul Radu cel Mare le întărea satele Călugărenii și Cțmpul Mare aflate în județul Vlașca. Se pare, însă, că jupânul Hamza I din Obislav stăpânea sate și în alte zone ale țării, astfel încât nu trebuie scoasă din calcul ipoteza ca acesta din urmă să fie ctitorul mănăstirii Coșuștea. 

Două decenii mai târziu, mănăstirea înregistra prima sa atestare documentară: într-un act emis de cancelaria lui Vlad Călugărul, la 10 aprilie 1493, apare menționat „egumenul de la Coșuște”. După o anumită perioadă de timp, dintr-un motiv sau altul, mănăstirea a fost dezafectată. Refacerea complexului a avut loc probabil în a doua jumătate a secolului al XV-lea, așa cum o demonstrează materialul arheologic descoperit și, în mod special, matrița pentru bătut monede, a cărei gravură reproduce un dinar unguresc emis de Ferdinand I de Habsburg, în anul 1540. Dată fiind dania făcută bisericii în anul 1581, nu este exclus ca această inițiativă să îi revină boierului Pârvu din Crovna, logofăt al II-lea sau al III-lea, suficient de bogat pentru un astfel de demers constructiv, încât reușea să stârnească și interesul unui mare boier precum Calotă banul din Lipov, cu care se înfrățea în anul 1577 pentru câteva bunuri.” 

Fragment din “Reședințele boierești din Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVI”, de Cristian Nicolae Apetrei 

„Dumnezeu s-a născut în exil”

Aveam şase ani. Fulgerele primelor epifanii brăzdau cerurile minţii mele de copil.  Nu ştiu dacă începusem să mă plictisesc sau chiar eram curios, dar ţineam din cale-afară să merg la şcoală. „… brusc, ceva-n mine s-a rupt ca apa femeii când naşte. /Începusem să mă tăvălesc pe jos ca un epileptic, /să urlu, să lovesc pereţii cu pumnii şi să strig:/Vreau la şcoală! Vreau la şcoală! /Abia împlinisem şase ani, cărţi nu văzusem/decât pe şifonierul bunicului brigadier, /dar nu conta, eu adormeam şi mă trezeam cu şcoala-n gât.”

Intâia clasă am urmat-o la şcoala din Firizu. Potcovit cu tenişi de Drăgăşani, uniformă neagră, obligatorie pe atunci, şi o taşcă militărească de culoare galben-cafenie cu nuanţe verzui în loc de ghiozdan. Acesta a venit ceva mai târziu, avea culoarea castanei, şi un căţel imprimat ai cărui ochi mari ţineau loc de încuietoare. Eram tuns scurt, cu capul brăzdat de cruci, răscruci şi vârtejuri. Apoi, maică-mea a ţinut să mă ia lângă ea, la oraş. Aşa a început exilul. După şapte ani de libertate sălbatică, de împărat al muştelor, de prinţ neîncoronat al tuturor poienilor, ogaşelor şi pădurilor, urma să fiu încarcerat în cincizeci de metri pătraţi de garsonieră confort I. Lăsam în urmă împărăţia satului, uliţele copilăriei, umbrite de nuci, dealurile Gornovei, Patroanei şi Obleagului, fabuloasa vale a Coşuştei cu apele ei diamantine şi clenii înveliţi în zale ca nişte cavaleri medievali, lăsam în urmă paradisul.  Plecam la oraş, nu cu şareta, ca Cioran, ci cu Dacia 1310 galbenă ca podbalul a lu’ finu’ Ion – Dumnezeu să-l ierte.

La început îmi plăceau luminile oraşului, mirosul curat al garsonierei, de săpunuri Fa adăpostite printre hainele din şifonier, de spray-uri Rexona şi Impulse, apoi apa, miraculoasa apă, fie rece, fie caldă, ţâşnind la doar o răsucire a robinetului. Cu timpul însă, tristeţea avea să mă năpădească: unde-s Tucă şi mama Nuţa, tata Nelu şi mamaie Vergica, Crinu şi nana Nelu? Unde-s câinii lătrând noaptea, unde sunt cocoșii cântând când se crăpa de ziuă? Unde-s tovarăşii mei cu care mă jucam până ne ghiorţăiau maţele de foame? Unde-s vacile, caprele, oile, mieii şi iezii cu care ne întreceam cât era ziulica de lungă, unde-s găinile, raţele, gâştele? Ce-i drept, bestiarul era acolo, dar nemişcat, turnat în porţelanuri. „Garsoniera noastră era cochetă, /dar aici cerul nu era niciodată înstelat, ca la ţară, /culorile nu ardeau în tablouri, /în bibliotecă – doar bibelouri, /aşezate ordonat pe mileuri, /prinţi şi prinţese-n caleşti, /bestiarul din Arcă turnat în porţelanuri, /domniţe sunând din liră în anticamera iadului.”  Cavouri cu morţi vii – asta era oraşul. Eram prizonier, ca vrăbeţii pe care-i prindeam iarna cu dovleacul în curtea casei. Doar lumina angelică de pe chipul mamei mele reuşea să alunge negurile din suflet. Noroc cu week-end-urile şi vacanţele, ele m-au ţinut în viaţă, adevărate perfuzii spirituale.

Următorul exil a fost tot legat de şcoală, de facultate de această dată. Era la modă pe atunci Dreptul, și în vogă, în 1998, Universitatea Europeană „Drăgan” din Lugoj. Nici nu ştiam prea bine unde-i pe hartă acest oraş în care urma să-mi petrec următorii opt ani, unde mi-a sărit în față leoaica tânără, iubirea, și unde aveam să învăţ a scrie pe dedesubt. Lugojul meu sfânt, o Londră în miniatură, orașul fiind despărţit de râul Timiş ca metropola britanică de Tamisa. Lugojul meu drag, cu tragicomedia vieţii studenţeşti în care „aşteptam înfriguraţi, în parcul Enescu, /Din două în două săptămâni, /Plasele cu mâncare şi plicul cu bonuri de masă/Ca pe un vis în care bunicul/Apărea să ne spună/Că acolo unde se afla acum/E cald şi bine.”

A urmat apoi exilul în ţara lui Dante, pentru că România devenise insuportabilă în acel an de răscruce 2004. Experienţă dantescă, de infern, purgatoriu şi paradis luate la un loc. În Italia am învăţat, printre multe altele, să mănânc. De-a-ndoaselea pribegind, aveam să revin în Severin abia în vara anului 2006, demonul exilului părăsindu-mă pentru următorii patru ani, frumoşi foc, petrecuți ca niște “adolescenți pe mare”, cum zicea Nichita, “care învaţă mersul pe valuri, în picioare, /mai rezemându-se cu braţul de curenţi, /mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.” Simţeam că e nevoie de mine acasă, Severinul rămăsese încremenit în timp ca o insectă în chihlimbar, eram de râsul lumii, ajunsesem să ne uităm la Târgu-Jiu ca la o metropolă.

Nu-i nimic romantic în tonalităţile exilului, dimpotrivă, e zugrăvit în culorile realismului. Însuşi Dumnezeu s-a născut în exil, cum admirabil scria Vintilă Horia. Totuşi, cu fiecare pribegie am crescut ca-n basme, într-un an cât alţii-n zece. Am năpârlit din fiecare pupă a surghiunului, spectaculoasă metamorfoză, din omidă într-un fluture cu aripi tot mai colorate. Următorul exil – ultimul?! – avea să aibă toate superlativele: cel mai greu, cel mai aventuros, cel mai îmbelşugat, cel mai… Marea Britanie. Un oltean în Englitera.

Toate aceste pribegii sunt legate de mersul lumii și de setea de cunoaştere a omului. Uneori, adeseori, am însă sentimentul că tot ceea ce am învăţat ştiam deja, din abecedarul acelei copilării paradiziace de pe valea Coşuştei. Şi-atunci, parafrazându-l pe Cioran, à quoi bon avoir quitté Firizu?  

PS Poemele citate fac parte din volumul În rai se purtau blugi, Editura Prier Drobeta Turnu-Severin, 2009

Sarmalele lu’ tanti Nuți

 

Voi aduna aici câteva rețete pentru sarmale, începând cu sărmăluțele în varză dulce ale lui Radu Anton Roman.

Sărmăluțe în varză dulce

“Una din bucatele ceremoniale și obligatorii ale nunților de toamnă, când fierbe vinul în oală și sângele-n mire și zici ca poetul „aud viața cum pârâie nebună și dulce”.

  • 1 varză dulce
  • 1 ceapă
  • 100 g untură de gâscă
  • Pătrunjel, mărar, cimbru
  • 500 g carne de vițel (de la coadă) tocată
  • 500 ml borș (care va merge și la zeamă)
  • 500 g carne de porc (împănată, piept, fleică) tocată
  • 300 g miez pâine albă
  • 2 ardei grași
  • 100 g unt
  • 2 ouă
  • 4 roșii
  • Sare, piper

 

Zeama:

  • 0,5 litru borș
  • 0,5 litru bulion roșii
  • 0,5 litru zeamă carne
  • 100 ml lapte
  • 0,5 litru vin alb

 

  • Se opăresc foile de varză în borș sau în apă cu oțet să se înmoaie – mai ales partea de vârf, mai subțire – că pe aceea o vom folosi
  • Se înmoaie pâinea în lapte
  • Se toacă mărunt și se prăjește ceapa în unt (untul va servi și la uns oala)
  • Se bat ouăle
  • Se toacă verdeața
  • Se amestecă carnea cu pâinea scursă de lapte (ce curge merge la zeamă), ceapa, ouăle, verdeața, sare, piper
  • Se iau găluște mici de tocătură și se umplu fest părțile subțiri de la foile de varză, în rulou
  • Într-un vas mare de lut uns bine cu grăsime de gâscă și unt – să băltească – se pune mai întâi un strat de varză fin tocată, câteva felii de roșie și bucăți de ardei gras, boabe de piper, cimbru
  • Urmează un strat de sarmale
  • Deasupra lor, alt strat de varză, la fel ornat
  • Sarmale, și șa mai departe
  • Ultimul strat – oprit la trei degete de gura oalei – trebuie să fie de varză acoperită total cu felii de roșii
  • Se toarnă zeamă, cât s-acopere de un deget varza
  • Se dă oala la cuptor, să fiarbă molcom, acoperit, de la trei ore – minimum necesar și suficient – la o noapte întreagă (dacă scade prea mult se mai adaugă apă fierbinte); cu o oră înainte de a fi date mesei se ia capacul, să se rumenească la foc mic și să scadă zeama sub jumătate din oală.

Nu se poate nuntă fără sarmale și sarmale fără smântână și ardei iute. Dar un asemenea regal merită ceva mai bun, o întâlnire rafinată, cum un singur vin românesc poate accepta: Fetească Neagră (rămas deocamdată, cu excepția podgoriilor Ștefănești, în proprietatea viilor răsăritene: Uricani, Cotești, Dealu Bujorului, Vutcani, Buzău, Dealu Mare).

Dacă ar fi vrut cineva să topească, cu har de alchimist, un mare vin alb în alt mare vin negru, tot Fetească Neagră i-ar fi ieșit!

Roșu închis, cu reflexe violacee (amintind de alte mari vinuri moldovenești exterminate de filoxeră) parfumat suav ca o grădină cu coacăze și mure un pic prea coapte – doar e o fetească! – dar și duhnind vicios a prune uscate și a pulberi de piper, acest vin salvat din patrimoniul vechi de milenii al podgoriei românești are un gust delicat, fiind în același timp – în oenologia mondială – un original misterios.

Nu are impetuozitatea de avalanșă a vinului negru, taninat și nemilos, dar are vâna lui. Nu e fructuos ca un vin alb, dar are delicatețea lui florală. Grație feminină și forță atletică sunt însușirile paradoxale ale acestui vin, care, în trei-patru ani, se rotunjește, devenind capodoperă.”

Radu Anton Roman. Bucate, vinari și obiceiuri românești. Moldova atributelor, Editura Paideia, 2008

 

Veche poezie arsă celui care am fost

Durerea dimineţii reci, lumina zorilor, ca o ghilotină,
sclipirea metalică a ploii, serpentinele gândului,
scobitura claviculei tale.
Furtună violentă. Copacii par însemnaţi cu fierul roşu.
Petalele de trandafiri împrăştiate prin ţărână,
dâre de sânge, ca răni de înger.
Ne iubim în simfonii de clopote prin duminici.
În ochii noştri gonesc herghelii de cai.
Fericirea fuge de noi ca o sepie speriată.
Oraşul miroase a cafea şi a ceaţă.
Ce de lume! Ce pustiu…!
Schelete de corăbii mi-e privirea.
Îmbătrânesc oglinzile.
M-amuz cum se împleticeşte timpul printre cărţi, timid.
Mereu clepsidra îşi găseşte o mână s-o întoarcă.
Spinarea timpului miroase a piatră arsă.
Trupul, trupul cu-adevărat e o salină.
Sufletul, săracul, îi e ocnaş.
Hoinăresc prin viaţă ca şoimul prin văzduh.
Rădăcinile mele nu sunt înfipte în pământ, ci în cer.
Cuvântul căutare e afrodiziacul meu.
Vâslind, prin sufletul nemărginit al Lui Dumnezeu,
Azi am murit a nu ştiu câta oară.
Şezând la taifas cu Universul,
Plâng și închid ochii stelelelor care mor.
Luna îşi scarpină coama de hornul caselor.
E târziu!

Astăzi vom spune adio gravitației

Astăzi vom spune adio gravitației.
Ne vom înălța la cer, ca Isus.
Vom uita biciul, coroana de spini, cuiele pe care viața ni le bate fără nicio remușcare.
Astăzi ne vom ierta călăii,
astăzi vom întoarce și celălalt obraz.
Ne vom plimba prin univers ca sondele spațiale,
pozând entuziaști planetele învățate la școală.
Ne vom da cu patinele pe inelele lui Saturn,
Vom face un selfie cu Pluto,
Ne vom rătăci jucându-ne de-a v-ați ascunselea pe Jupiter,
Vom colora cu râuri de albastru roșul Marte.
Ce păcat că atunci când lumea ne va fi mai dragă,
vom cădea înapoi pe pământ ca niște meteoriți!
Dar craterul nostru nu va fi un mormânt,
Ci lac cu apă dulce va răsări,
Să potolească sufletele înflăcărate de intrarea in atmosferă.
Astăzi vom spune adio gravitației.
Ne vom înălța la cer, ca Isus.

3 Noiembrie 2015